guvern, ei erau inferiori celor dintîi şi, ca şi egiptenii, erau obligaţi să achite capitaţia, dar se considerau şi erau consideraţi superiori acestora din urmă. În timpul lui Vespasian, numărul lor se ridica la un milion, aproximativ a opta parte din populaţia totală; asemenea elenilor, ei locuiau de preferinţă în capitală, două dintre cele cinci cartiere fiind evreieşti. Încă înainte de prăbuşirea Ierusalimului, evreii din Alexandria constituiau prima comunitate din lume în privinţa autonomiei recunoscute, consideraţiei, educaţiei şi bogăţiei; drept urmare, aşa cum s-a arătat mai sus, o bună parte din ultimele acte ale tragediei iudaice s-au derulat pe pămînt egiptean.

Alexandria, ca şi Antiohia erau, prin excelenţă, sediul comercianţilor şi fabricanţilor avuţi; însă la Antiohia lipsea portul maritim şi tot ceea ce se lega de acesta; oricît de agitată ar fi fost viaţa de pe străzile ei, ea nu rezistă, totuşi, comparaţiei cu viaţa şi forfota lucrătorilor din ateliere şi ale marinarilor din Alexandria. Dimpotrivă, în privinţa desfătărilor vieţii – teatru, banchete, plăcerile dragostei – Antiohia putea oferi mai mult decît oraşul în care „nimeni nu stătea degeaba”. În Egipt trecu pe planul al doilea chiar şi viaţa literară propriu-zisă, legată îndeosebi de exhibiţiile retorice, pe care am schiţat-o în descrierea Asiei Mici, probabil mai mult din cauza urgenţei afacerilor zilnice decît a lipsei de influenţă a numeroşilor erudiţi bine plătiţi, domiciliaţi, în bună parte chiar născuţi, la Alexandria. Aceşti bărbaţi ai Muzeului, la care ne vom mai referi, chiar dacă-şi îndeplineau îndatoririle cu conştiinciozitate, nu deţineau un rol excepţional în formarea caracterului general al oraşului. Însă medicii alexandrini erau consideraţi cei mai buni din întregul imperiu; bineînţeles, în aceeaşi măsură Egiptul era veritabila patrie a şarlatanilor şi remediilor miraculoase, dar şi a acelei, în mod ciudat, civilizate forme a medicinei pastorale în care simplitatea pioasă şi înşelăciunea speculantă se drapau în mantaua ştiinţei. Pe Hermes Trismegistos l-am amintit deja (p. 325); în Antichitate, alexandrinul Serapis a înfăptuit mai multe tămăduiri miraculoase decît oricare dintre colegii săi, molipsindu-l chiar şi pe realistul împărat Vespasian să treacă la vindecarea orbilor şi ologilor – dar numai la Alexandria.

Locul pe care Alexandria îl ocupă sau pare să-l ocupe în dezvoltarea spirituală şi literară a Greciei tîrzii şi a culturii occidentale în general nu poate fi apreciat suficient într-o descriere a situaţiei locale din Egipt, ci doar în cadrul unei analize a acestei dezvoltări în sine. Însă starea erudiţilor alexandrini şi continuarea sa sub guvernarea romană este un fenomen prea remarcabil pentru a nu fi privită şi în acest context în punctele sale generale. Mai sus (p. 255) am remarcat contopirea lumii spirituale orientale cu cea elenă, desfăşurată, exceptînd Siria, îndeosebi în Egipt; şi dacă noua credinţă, care urma să cucerească Occidentul, porni din Siria, Egiptului i se datorează ştiinţa omogenă, acea filozofie care recunoaşte şi propovăduieşte zeul supranatural şi revelaţia divină, poate deja noul pitagoreism, cu siguranţă noul iudaism filozofic despre care am vorbit deja (pp. 279-280), ca şi noul platonism, despre al cărui fondator, egipteanul Plotin, am discutat, de asemenea, mai sus (p. 257). Acestei întrepătrunderi a elementelor elene şi orientale, realizată îndeosebi la Alexandria, i se datorează forma, în principal egipteană, a elenismului local din epoca imperială timpurie, ceea ce va fi înfăţişat mai în amănunt în prezentarea realităţilor italice. Aşa cum vechile, dar mereu noile înţelepciuni legate de Pitagora, Moise şi Platon au pătruns în Italia dinspre Alexandria, la fel Isis şi tot anturajul ei au jucat primul rol în comoda cucernicie la modă pe care au dovedit-o poeţii romani din epoca lui Augustus şi templele din Pompei în cea a lui Claudius. Imitarea artei egiptene predomină atît în frescele campaniene din această perioadă, cît şi în vila tiburtină a lui Hadrian. Acestei realităţi îi corespunde locul ocupat de starea erudiţilor alexandrini în viaţa spirituală a epocii imperiale. În exterior, ea se bazează pe cultivarea statală a intereselor spirituale şi s-ar lega cu mai multă justeţe de numele lui Alexandru decît de cel al Alexandriei; este realizarea ideii că, într-un anumit stadiu de civilizaţie, arta şi ştiinţa ar trebui să fie sprijinite şi încurajate de prestigiul şi mijloacele autoritare ale statului – consecinţă a momentului genial al istoriei universale, care i-a alăturat pe Alexandru şi Aristotel. Nu este cazul să întrebăm în acest context despre amestecul de adevăr şi eroare, de păgubire şi ridicare a vieţii spirituale în această măreaţă concepţie, nici să comparăm încă o dată sărăcăcioasa a doua înflorire a divinei cîntări şi înaltei gîndiri a elenilor liberi cu roadele opulente, dar şi grandioase, ale culegerii, cercetării şi arhivării tîrzii. Dacă instituţiile rezultate din această idee nu puteau reînnoi sau, ceea ce este mai grav, puteau reînnoi doar aparent cele iremediabil pierdute pentru naţiunea elenă, ele i-au acordat pe locul liber de construcţie al lumii spirituale singura compensaţie posibilă şi totuşi minunată. Judecăţile noastre sînt interesate mai ales de realităţile locale. Grădinile decorative sînt întru cîtva independente de pămîntul care le-a generat; situaţia este identică în cazul acestor instituţii ştiinţifice, numai că, prin esenţa lor, sînt legate de curţile princiare. De sprijinul material pot beneficia şi în alte sfere; dar mai importante decît acesta sînt favoarea cercurilor celor mai înalte, care le dezvoltă din plin, şi legăturile reunite în aceste mari centre, care împlinesc şi lărgesc aceste medii ale ştiinţei. În epoca mai bună a monarhiilor alexandrine, numărul acestor centre era egal cu cel al statelor, cel de la curtea Lagizilor fiind doar cel mai renumit din cadrul lor. Rînd pe rînd, republica romană le cucerise pe celelalte şi înlăturase curţile şi, odată cu ele, instituţiile şi cercurile ştiinţifice aferente. Atunci cînd viitorul Augustus desfiinţă ultima dintre aceste curţi, permiţînd însă ca institutele savante legate de aceasta să-şi continue activitatea, el puse adevărata, şi nu cea mai neglijabilă, pecete a timpurilor schimbate. În avantajul său, filoelenismul mai energic şi superior al guvernării cezarilor se deosebea de cel republican, deoarece nu numai că oferea literaţilor greci posibilitatea de cîştig la Roma, ci privea şi trata