marea tutelă a ştiinţei greceşti ca o parte a stăpînirii lui Alexandru. Bineînţeles, ca în întreaga restauraţie a imperiului, proiectul construcţiei era mai grandios decît construcţia însăşi. Muzele potentate şi pensionate regeşte pe care Lagizii le chemaseră la Alexandria nu se sfiiră să primească aceleaşi sume şi din partea romanilor; şi munificienţa imperială nu era inferioară celei regale de mai înainte. Fondul bibliotecii din Alexandria şi fondul pentru întreţinerea gratuită a filozofilor, poeţilor, medicilor şi savanţilor de tot felul, ca şi imunităţile pertinente n-au fost micşorate de Augustus: mai mult, au fost înmulţite de împăratul Claudius, bineînţeles cu precizarea că, an de an, noua Academie claudiană trebuia să introducă în conferinţele sale operele istorice greceşti ale excentricului ctitor. Odată cu prima bibliotecă a lumii, Alexandria păstră pe întreaga perioadă a epocii imperiale un anumit primat al activităţii ştiinţifice, extins pînă la distrugerea Muzeului şi a civilizaţiei antice de islamism. Întîietatea oraşului nu s-a păstrat datorită doar conjuncturii, ci şi vechii tradiţii şi orientării spirituale a acestor eleni; de altfel, alexandrinii înnăscuţi predominau prin număr şi importanţă. Din cercul erudiţilor „de la Muzeu”, cum se intitulau asemenea parizienilor „de la Institut”, au rezultat şi în această epocă numeroase şi remarcabile lucrări ştiinţifice, îndeosebi filologice şi fizice; dar niciodată importanţa literară pe care o avuseseră ştiinţa şi arta de curte din Alexandria şi Pergam pentru întreaga lume elenă şi elenizată n-a fost întrecută de cea romano-alexandrină. Cauza nu rezidă în lipsa talentelor sau în alte motive accidentale şi cu atît mai puţin în faptul că împăratul a acordat cîteodată locul din Muzeu în schimbul unor daruri şi întotdeauna prin favoare, guvernul permiţîndu-şi aceleaşi libertăţi ca şi în privinţa calului de cavaler şi funcţiilor de la curte; procedeele erau identice cu cele de la curţile mai vechi. Filozofii şi poeţii rămaseră la Alexandria, însă curtea nu; aici se vede foarte clar că pensiile şi gratificaţiile erau secundare, fiind necesară tangenţa, înviorătoare pentru ambele părţi, între marea operă politică şi marea operă ştiinţifică. E adevărat, ea interveni şi în noua monarhie împreună cu consecinţele ei; dar reşedinţa nu era Alexandria: această accelerare a dezvoltării politice aparţinea, firesc, latinilor şi capitalei latine. În împrejurări apropiate celor de la curtea pergamenilor şi primilor Ptolemei, poezia şi ştiinţa din epoca lui Augustus au ajuns la o dezvoltare la fel de importantă şi de promiţătoare precum cele elene din perioada anterioară. În măsura în care guvernul roman a influenţat cercul elen în sensul Lagizilor, chiar şi acesta s-a legat mai degrabă de Roma decît de Alexandria. E drept, bibliotecile greceşti ale capitalei nu se puteau măsura cu cea de la Alexandria, iar Roma n-a avut o instituţie comparabilă cu Muzeul alexandrin. Dar poziţia în bibliotecile romane deschidea posibilitatea relaţiilor cu curtea. Profesoratul pentru retorica elenă din capitală, instituit de Vespasian, ocupat şi finanţat de guvern, conferea posesorului ei o poziţie asemănătoare celei a bibliotecarului imperial, chiar dacă nu era un funcţionar de curte în sensul acestuia din urmă, fiind considerat, neîndoielnic din această cauză, catedra cea mai distinsă din imperiu. Însă cea mai ilustră şi mai influentă poziţie la care putea ajunge un literat grec în general era secretariatul cabinetului imperial, îndeosebi prin sectorul său grecesc. Este un fapt dovedit că transferarea de la Academia alexandrină într-o asemenea funcţie din capitală echivala cu o avansare. Chiar făcînd abstracţie de toate avantajele de care literaţii greci beneficiau la Roma, poziţiile şi funcţiile de la curte erau suficiente pentru a le permite celor mai vestiţi dintre ei ascensiunea mai degrabă în acest secretariat decît la „bursa” egipteană. Alexandria erudită a acestor timpuri deveni un fel de văduvie a ştiinţei greceşti, demnă de stimă şi utilă, dar lipsită de o influenţă decisivă în marele curent al educaţiei, ca şi al corupţiei din epoca imperială; cum este firesc, locurile din Muzeu au fost acordate unor cunoscuţi erudiţi din exterior, iar pentru instituţia în sine cărţile bibliotecii erau de o mai mare valoare decît cetăţenii marelui oraş comercial şi industrial.

 

Asemenea Siriei, realităţile militare din Egipt confereau trupelor o dublă misiune: pe de o parte, apărarea graniţei de sud şi de est, care nu poate fi comparată nici pe departe cu cea necesară în cazul liniei Eufratului, pe de alta, menţinerea ordinii în ţară şi în capitală. Exceptînd corăbiile staţionate la Alexandria şi pe Nil, probabil folosite în principal pentru controlul vamal, în timpul lui Augustus garnizoana romană se alcătuia din trei legiuni împreună cu trupele auxiliare aferente, puţin numeroase, în total aproximativ 20.000 de soldaţi, însemnînd, corespunzător importanţei acestei provincii pentru noua monarhie, cam jumătate din totalul forţelor destinate provinciilor asiatice. Însă, probabil chiar sub Augustus, garnizoana a fost redusă cu o treime, iar în timpul lui Domiţian cu încă o treime. La început, două legiuni au fost staţionate în afara capitalei; dar tabăra principală, în curînd unica tabără, se afla în afara porţilor acesteia, acolo unde Caesar Fiul susţinuse ultima luptă cu Antonius, în suburbia care primi un nume corespunzător – Nikopolis. Aceasta îşi avea propriul amfiteatru şi propria sărbătoare populară imperială, fiind instituită de sine stătător din toate punctele de vedere; pentru o anumită perioadă, distracţiile publice de aici le-au întrecut pe cele din Alexandria. Paza directă a graniţelor revenea trupelor auxiliare. Aceleaşi cauze care determinaseră şi în Siria slăbirea disciplinei – misiunea, înainte de toate, poliţienească şi contactul nemijlocit cu marea capitală – aveau aşadar şi în cazul trupelor egiptene un cuvînt greu de spus. Aici se mai adaugă prostul obicei – consacrat de mult la regimentele macedonene ale Ptolemeilor şi încetăţenit cu rapiditate şi în cazul romanilor, cel puţin pînă la un anumit grad – de a le permite soldaţilor aflaţi sub drapel viaţa conjugală sau cel puţin un surogat al acesteia şi de a completa trupa cu copiii de tabără. Drept urmare, corpul egiptean, în care occidentalii serveau şi mai puţin decît în celelalte armate ale Orientului şi care se recruta în bună parte din cetăţenii şi din tabăra de la Alexandria, pare să