Misiunea propriu-zis militară a trupelor egiptene era strîns legată de măsurile luate pentru încurajarea comerţului egiptean. Din acest punct de vedere, se impun analizarea comună a celor două aspecte şi, pentru început, prezentarea relaţiilor cu vecinii continentali din sud, iar apoi, în comun, a celor cu Arabia şi India.

Cum s-a arătat, Egiptul se întinde spre sud pînă la bariera pe care ultima cataractă din apropierea Syenei (Assuân) o opune navigaţiei. Dincolo de Syene, se întinde teritoriul tribului cuşiţilor, cum îi numesc egiptenii sau, cum traduc grecii, al „celor de culoare închisă”, al etiopienilor, probabil înrudiţi cu locuitorii aborigeni ai Abisiniei, care vor fi amintiţi mai jos; şi chiar dacă au răsărit poate din aceeaşi tulpină cu egiptenii, li s-au opus totuşi prin dezvoltarea istorică, ca un popor străin. În continuare, spre sud, urmează „nahsiu” ai egiptenilor, altfel spus „cei negri”, numiţi de greci nubieni. În epoci mai bune, regii Egiptului îşi întinseseră stăpînirea pînă departe în ţinutul continental sau, cel puţin, unii egipteni emigranţi îşi întemeiaseră aici regate proprii; monumentele epigrafice ale guvernării faraonilor pot fi întîlnite pînă în amonte de a treia cataractă, în Dongola, unde Nabata (lîngă Nûri) pare să fi fost centrul aşezărilor lor; temple şi piramide, bineînţeles anepigrafice, se găsesc chiar şi mai în amonte, într-un punct aflat aproximativ la şase zile de mers la nord de Khartum, la Şendi, în Sennaar, în apropiere de oraşul etiopian Meroë, dispărut de timpuriu. Cînd Egiptul a intrat sub stăpînirea romană, această expansiune a puterii apusese de mult; dincolo de Syene stăpînea un trib etiopian condus de regine care purtau numele sau titlul consacrat de „kandake” şi îşi aveau reşedinţa la Nabata din Dongola, cîndva egipteană. Era un popor pe o treaptă inferioară de civilizaţie, format în general din păstori, capabil să mobilizeze o armată de 30.000 de oameni, alcătuită însă din soldaţi protejaţi de scuturi din piei de vite; nu erau înarmaţi cu săbii, ci cu securi, lănci şi ghioage bătute în fier – vecini prădalnici, inferiori romanilor în luptă. În anul 730 (24) sau 731 (23), ei invadară teritoriul roman pretextînd daune provocate de conducătorii nomelor vecine; romanii atribuiau însă atacul faptului că trupele egiptene erau detaşate atunci în bună parte în Arabia şi că aceştia sperau într-o acţiune de pradă fără a fi pedepsiţi. Într-adevăr, înfrînseră cele trei cohorte care apărau graniţa şi duseră în sclavie populaţia din districtele egiptene cele mai apropiate, iar statuile împăratului găsite aici le luară ca însemne ale victoriei. Însă Gaius Petronius, guvernatorul care prelua tocmai atunci administraţia ţării, răzbună atacul cu promptitudine; cu 10.000 de soldaţi pedeştri şi 800 de călăreţi nu numai că îi alungă din provincie, ci îi urmări de-a lungul Nilului în propria ţară, îi înfrînse decisiv la Pselchis (Dakke) şi cuceri puternica lor cetate Premis (Ibrim), precum şi capitala, pe care o distruse. Ce-i drept, regina, o femeie curajoasă, repetă atacul în anul următor şi încercă să ia cu asalt Premis, unde rămăsese o garnizoană romană, însă Petronius apăru la timp cu forţele de despresurare. Astfel, regina etiopică se hotărî să trimită soli şi să ceară pacea. Împăratul nu numai că o acordă, ci porunci evacuarea teritoriului cucerit, respingînd propunerea guvernatorului său de a-i obliga pe învinşi la plătirea unui tribut. Acest eveniment, în general de o importanţă scăzută, este totuşi semnificativ, întrucît chiar de atunci s-a manifestat hotărîrea fermă a guvernului roman de a păstra necondiţionat valea Nilului pe distanţa navigabilă a rîului, dar de a renunţa, o dată pentru totdeauna, la ocuparea întinselor ţinuturi de pe Nilul superior. Excepţie făcea regiunea Syene, unde au staţionat trupe de graniţă în timpul lui Augustus, pînă la Hiera Sykaminos (Maharraka), aşa-numita „Ţară a celor 12 mile” (Δωδϵχάσχοινος), ce-i drept, niciodată instituită ca nouă şi considerată ca aparţinînd Egiptului, dar privită ca un teritoriu al imperiului; cel mai tîrziu sub Domiţian, posturile au fost avansate pînă la Hiera Sykaminos. Situaţia nu s-a mai schimbat în esenţă. Într-adevăr, expediţia orientală plănuită de Nero (p. 227) urma să cuprindă şi Etiopia; dar au fost trimişi numai ofiţeri romani pînă dincolo de Mervi, pentru a efectua recunoaşterea ţării. Chiar dacă nu vor fi lipsit litigiile minore cu acea „kandake” şi succesoarele ei care şi-au păstrat dominaţia mai mult timp, iar mai tîrziu cu alte triburi ajunse la putere, dar aflate dincolo de graniţa imperiului, relaţiile de vecinătate de la graniţa meridională a Egiptului trebuie să fi fost în general paşnice. Abia în epoca lui Valerius şi Gallienus, cînd imperiul s-a aflat la un pas de prăbuşire, vecinii trecură şi această graniţă. Mai sus am amintit (p. 319) că blemienii aşezaţi la graniţa sud-estică, anterior supuşii etiopienilor, un popor barbar de o cruzime înspăimîntătoare – aceştia au mai practicat timp de secole sacrificii umane –, invadară în această epocă Egiptul pe cont propriu şi, înţeleşi cu palmirenii, ocupară şi menţinură cîţiva ani o bună parte din Egiptul de Sus. Destoinicul împărat Probus îi alungă; însă invaziile, odată începute, nu mai conteniră şi împăratul Diocleţian hotărî revenirea la vechiul statu-quo. Îngustul „Ţinut al celor 12 mile” necesita o garnizoană puternică şi aducea statului venituri puţine. Nubienii, care locuiau în deşertul libian şi jefuiau neîncetat Marea Oază, acceptară propunerea de a-şi părăsi locurile de baştină şi de a se aşeza în acest ţinut care le-a fost cedat formal. În acelaşi timp, li se stabiliră, ca şi blemienilor, stipendii anuale fixe, nominal pentru a-i despăgubi pentru apărarea graniţei, în realitate, neîndoielnic, pentru a răscumpăra incursiunile de jaf, care, fireşte, nu conteniră. Era un pas înapoi, primul de cînd Egiptul devenise roman.

Tradiţia antică ne oferă puţine mărturii despre relaţiile comerciale de la această graniţă. Întrucît cataractele de pe Nilul superior blocau comunicaţiile directe pe calea apei, relaţiile dintre interiorul Africii şi egipteni, îndeosebi comerţul cu