fildeş, s-au desfăşurat în epoca romană mai mult prin intermediul porturilor abisiniene decît pe Nil; însă ele s-au realizat şi pe această cale. Etiopienii, stabiliţi, alături de egipteni, în număr mare pe insula Philae, au fost în bună parte negustori, iar pacea de graniţă impusă aici a contribuit evident la înflorirea oraşelor de graniţă din Egiptul de Sus şi a comerţului egiptean în general.

Pe coasta orientală a Egiptului dezvoltarea comerţului internaţional este pusă în faţa unei probleme greu de rezolvat. Ţărmul, cu totul pustiu şi stîncos, nu a putut dezvolta o cultură propriu-zisă, fiind, în timpurile vechi şi în cele noi, un deşert. În schimb, cele două mări atît de importante pentru dezvoltarea culturii lumii antice, cea Mediterană şi cea Roşie sau Indiană, se apropie cel mai mult prin cele două vîrfuri situate la extremitatea nordică a celei din urmă: Golful Persic şi Golful Arabic. Cel dintîi primeşte Eufratul care se apropie de Marea Mediterană în cursul său mijlociu; cel de-al doilea se află doar la cîteva etape depărtare de Nilul care se revarsă în aceeaşi mare. Din această cauză, relaţiile comerciale din Antichitate între Orient şi Occident se îndreaptă fie pe Eufrat spre coasta siriană sau arabă, fie de la coasta estică a Egiptului spre Nil. Căile comerciale dinspre Eufrat sînt mai vechi decît cele peste Nil; însă acestea din urmă au avantajul mai bunei navigabilităţi a fluviului şi al transportului continental mai scurt. Înlăturarea acestui inconvenient prin construirea unui canal artificial este exclusă în cazul Eufratului, însă atît în vechime, cît şi în vremurile noi ea a fost considerată dificilă, dar nu imposibilă în cazul căii egiptene. Drept urmare, natura însăşi impune Egiptului să lege coasta orientală cu Valea Nilului şi coasta nordică prin căi terestre sau fluviale; într-adevăr, începuturile unor astfel de construcţii datează încă din perioada acelor stăpîni indigeni care au deschis Egiptul străinătăţii şi marelui comerţ. Mergînd, după toate aparenţele, pe urmele marilor regenţi ai Egiptului, Seti I şi Ramses al II-lea, regele Necho (610-594 î.Cr.), fiul lui Psametic, a început construcţia unui canal care, separîndu-se de Nil în apropiere de Cairo, urma să stabilească o legătură pe apă cu lacurile amare de la Ismailia şi, prin acestea, cu Marea Roşie; însă nu a reuşit să-şi încheie opera. Că el nu şi-a propus doar stăpînirea Golfului Arabic şi a relaţiilor comerciale cu arabii şi că orizontul acestui rege egiptean se întindea probabil deja pînă la Golful Persic şi Marea Indiană şi în Orientul depărtat este un fapt dovedit prin unica înconjurare a Africii din Antichitate ordonată de acest rege. Aceste scopuri sînt irecuzabile în cazul regelui Darius I, stăpînul Persiei, ca şi al Egiptului; el a terminat canalul, dar tot el a dat ordinul astupării lui, aşa cum dovedesc inscripţiile sale comemorative găsite la faţa locului, probabil pentru că inginerii săi îşi exprimaseră temerea că, pătrunsă în canal, apa marină va inunda meleagurile Egiptului.

Rivalitatea dintre Lagizi şi Seleucizi, de altfel dominanta politică în epoca postalexandrină, a fost în acelaşi timp şi o luptă între Eufrat şi Nil. Cel dintîi era posesorul, cel de-al doilea pretendentul; şi în timpurile mai bune ale Lagizilor, ofensiva paşnică a fost susţinută foarte energic. Nu numai că al doilea Ptolemeu, Philadelphos (mort în anul 247 î.Cr.) a deschis navigaţiei canalul construit sub Necho şi Darius, numit acum „Rîul Ptolemaios”, ci de-a lungul inospitalierei coaste orientale au fost ridicate în punctele importante ample instalaţii portuare pentru securitatea corăbiilor şi legăturile cu Nilul. Astfel de măsuri au fost luate îndeosebi la gura canalului care ducea spre Nil, lîngă localităţile Arsinoe, Kleopatris, Klysma, toate trei în apropiere de actualul Suez. În afara amenajărilor mai mici, spre sud au luat naştere cele două importante emporii Myos Hormos, la nord de actualul Kosêr, şi Berenike, în ţara trogodiţilor, aproximativ la aceeaşi latitudine cu Syene pe Nil şi cu portul arab Leuke Kome; cel dintîi se afla la o distanţă de şase-şapte, cel de-al doilea la 11 etape depărtare de oraşul Koptos, acolo unde Nilul atinge punctul cel mai estic, ambele fiind legate de acest emporiu principal de pe Nil cu drumuri care străbăteau deşertul şi de-a lungul cărora se instalaseră cu mari cisterne de apă. Circulaţia mărfurilor din timpul Ptolemeilor probabil n-a urmat atît calea prin canal, cît aceste căi terestre spre Koptos.

Însă Egiptul propriu-zis al Lagizilor nu a trecut dincolo de Berenike din ţinutul trogodiţilor. Aşezările mai sudice, Ptolemais „pentru vînătoare”, la miazăzi de Suâkin şi cea mai sudică localitate a regatului Lagizilor, mai tîrziu Adulis, atunci poate „Berenike cea de aur” sau „de lîngă Saba”, Zula în apropiere de actualul Massaua, de departe cel mai bun port pe întregul ţărm, n-au fost altceva decît fortăreţe de coastă şi nu au avut o legătură pe uscat cu Egiptul. La fel, este neîndoielnic faptul că în timpul Lagizilor de mai tîrziu aceste aşezări izolate au fost fie pierdute, fie abandonate voluntar; şi asemenea Syenei în interior, Berenike trogodită de pe coastă era în epoca de început a stăpînirii romane punctul cel mai sudic al graniţei imperiului.

Aici, în ţinutul neocupat niciodată sau evacuat de timpuriu de egipteni, s-a format, fie la sfîrşitul epocii lagide, fie în prima perioadă a imperiului, un stat independent, întins şi important, cel al axomiţilor, corespunzînd actualului Habeş. El şi-a luat numele de la oraşul Axomis, actualul Aksum, situat în inima acestei ţări alpine, la opt zile de marş de la mare, în actuala regiune Tigre; drept port i-a servit cel mai bun emporiu de pe această coastă, Adulis, în golful de la Massaua, amintit mai sus. Populaţia originară din acest ţinut a vorbit probabil limba agau; unele frînturi nealterate se păstrează pînă astăzi în unele meleaguri din sud; limba aparţine familiei hamite împreună cu actuala bedşa, dancali, somali şi galla. Faţă de populaţia egipteană, acest idiom manifestă o afinitate asemănătoare cu cea existentă între greci, pe de o parte, şi celţi sau slavi,