Pe chei îi aşteptau trei bărbaţi în haine închise la culoare. Chipurile lor erau impasibile ca. nişte măşti.

— Totul e în regulă, Âlfano ? întrebă unchiul Gino, îndată ce puse piciorul pe pămînt.

Unul dintre cei trei făcu un pas.

— Da ! răspunse el monosilabic.

— Ia-o înainte ! zise unchiul Gino.

Mircea era încadrat de Ugo şi de Michelotto. însoţitorii lui Alfano trecuseră în urma grupului.

Se îndreptară cu toţii spre o străduţă care se deschidea între două antrepozite dărăpănate. Intrară în primul antrepozit, printr-o uşă cu tocul lăsat într-o parte, dar care se deschidea foarte uşor, in ciuda aspectului ei ve-l ust. în hala întunecoasă, pardosită cu ciment şi transformată în garaj, aşteptau două automobile negre. Un Buick Electra şi lm Fial 2300.

Alfano deschise uşa Bmck-ului.

— Poftiţi !

Unchiul Gino se opri în dreptul celeilalte maşini.

— Nu, Ugo, tu o iei înainte cu Buick-ul. Lucio şi Giu-seppe merg cu tine. Alfano ne însoţeşte pe noi.

Unchiul Gino, Mircea şi Michelotto se aşezară pe bancheta din spate a

Fiat-ului. Alfano trecu lîngă şofer.

Buick-ul semnaliza cu farurile. Portarul garajului apăru din cabina sa cu pereţi de sticlă şi apăsă pe butonul fixat în dreapta unor porţi înalte cît peretele. Canturile se deschiseră uşor prin culisare.

Maşinile demarară.

Buick-ul ieşi cel dintîi, legănîndu-se pe amortizoarele elastice. Fiáí-ul îl urmă la vreo cincizeci de metri.

Mircea era nedumerit. De ce preferase unchiul Gino să folosească Fiai-ul ? Se feri însă a pune vreo întrebare.

Tot unchiul Gino îi dădu o explicaţie pe ton de glumă:

— Nu-mi plac Buick-urile. întâmplarea a făcut să am două accidente pe maşini de astea. De atunci, să nu Ie mai văd.

Explicaţia era evident trasă de păr. Michelotto şi Al-fano rîseră ca de o glumă bună. Mircea îşi dădea seama că adevăratul ei înţeles era altul. îl va afla el mai tîrziu.

Străbătură o stradă îngustă, pavată cu bolovani jde rîu şi mărginită cu case albe dărăpănate, proptite parcă unele de altele.

Ieşiră într-o şosea pietruită, care se orienta, spre şiruri de dealuri stîncoase dinspre miazăzi.

Fiat-ul gonea cu peste optzeci de kilometri pe oră. în urma Buick-ului se ridica un vîrtej de praf, pe care din fericire vîntul îl repezea spre stînga şoselei.

Cu gesturi domoale, unchiul Gino scosese din buzunarul portierei din partea sa un pistol-mitralieră Para-bellum, cu treizeci şi două de focuri, pe care-l examina pe toate feţele.

— Bine uns, rosti laconic.

Din buzunarul celeilalte portiere, Michelotto trase un pistol-mitralieră pe care Mircea nu reuşi să-l identifice. Părea de provenienţă englezească.

Şi Alfano făcu aceeaşi operaţie. Scoase o puşcă-mi-tralieră Browning şi o puse pe genunchi.

„Te pomeneşti că ăştia vor să mă cureţe după ce ieşim în plin cîmp", îşi zise Mircea uşor alarmat. îl liniştea oarecum gîndul că indivizii ar fi putut să scape de el pe mare, şi încă fără nici un risc, dacă ar fi avut de gînd s-o facă.

Unchiul Gino îi întinse pistolul.

— Poate îţi va fi de folos. Don Cirro se ţine iarăşi de capul nostru. Speră să-şi recîştige supremaţia. Idiotul !

— Şi dumneata ? întrebă Mircea.

— Eu am arma mea, zîmbi unchiul Gino, bătîndu-se uşor cu palma peste umflătura pe care o făcea haina în partea stingă a pieptului.

Mircea simţi o furnicare prin şira spinării. Aventura începuse să-l captiveze, era ca într-un film cu gangsteri.

După vreo douăzeci de minute de mers, ajunseră într-o şosea largă. Cotiră spre stînga.

Peisajul era oarecum arid. Stînci şi pietre golaşe străpungeau parcă scoarţa dealurilor bine acoperite pe alocuri cu vii.

Unchiul Gino, atît de volubil pe mare, păstra acum o tăcere mohorîtă.

Îşi aprinsese iarăşi pipa şi pufăia alene. Privirile sale reușeau să scruteze însă fiecare colţ de stîncă pe lângă care treceau cu maşina. Tot atît de atenţi erau şi Michelotto Alfano.

— Peste zece minute sîntem la Alcamo, spuse în .Tuşit unchiul Gino, peste o jumătate de oră la Partinico, i a r peste o oră la Palermo. Se izbi cu palmele peste genunchi. Peste o oră noi o să ne înfruptăm cu fazan şi caviar la Don Serafino, iar Ugo o să-şi strângă la piept logodnica. Izbucni în râs. S- a logodit cu o scoabă. O pocitanie slabă şi sfrijită, in loc să-şi aleagă o faită durdulie. Eh, tineretul de azi...

Michelotto rîdea în colţul gurii.

Alfano şi şoferul nu schiţau nici sun zâmbet. Alfano stătea încordat ca un animal la pîndă.

Pe dreapta şoselei se ^ărea în depărtare, printre două culmi de deal, o coloană de fum negru, care se înălţa vălătucindu-se spre văzduh.

— La Calatafimi !... Arde ! spuse Alfano laconic Clăile lui Don Albano.

— Aha ! mormăi unchiul Gino.

— Alaltăieri şi-a găsit vitele moarte pe tcâmp, reluă Alfano, cu acelaşi glas egal.

— Aha !

— Pun rămăşag că pînă la sfârşitul săptămînii ine vinde moşia. La preţul fixat de noi...

— Aha !

Mircea simţi un fior. îşi dădea seama încă o dată că avea de-a face cu oameni cari nu se dădeau înapoi de la nimic.

Maşinile trecură ca o trombă prin Alcamo.

— Pe aici cum mai merg treburile ? întrebă unchiul Gino.

— Bine, zise Alfano. Toţi negustorii şi-au achitat pizzu. Numai Girolamo a fost mai nărăvaş.

— Care Girolamo ?

— Măcelarul. Dar l-am potolit noi. Două zile a turbat căutîndu-şi copilul. Nu 1-a găsit decît după ce şi-a plătit pizzu. Şi cu dobîndă. Pentru întîrziere...

— Aha !

Lui Mircea nu-i fu greu să înţeleagă sensul cuvântului pizzu. Oamenii plăteau ca să-şi asigure „protecţia"... Soarele se cufundase dincolo de orizont. Era încă lumină.

Imensa cupolă a cerului vioriu se sprijinea pe coloane nevăzute.

Coline ondulate, cu pante acoperite de vii, se desfăşurau de o parte şi de alta a drumului.

Cînd intrară în Partinico, reclamele luminoase începuseră să se aprindă. Oamenii ieşiseră la plimbare pe strada principală. în faţa unei case cu storurile lăsate, atîrna un drapel negru. Bărbaţi şi femei în haine cernite stăteau în dreptul porţii.

— Cine a murit ? întrebă unchiul Gino, scoţîndu-şi pipa din gură.

Alvaro Mannara, spuse Alfano calm. Suferea de o boală fără leac. Avea mîneărime la limbă...

Lui Mircea i