Alimentat de energia câtorva proteine şi substanţe zaharoase ce subzistă în lobul frontal, creierul izbuteşte să dea drumul unui mesaj.

Chli-pou-ni vrea să pornească o cruciadă pentru a LE ucide pe toate. Trebuie avertizate de urgenţă rebelele.

103 683 nu înţelege nimic. Furnica aceasta, sau mai degrabă rămăşiţa aceasta de furnică, vorbeşte de "cruciadă" şi de "rebele". Există, aşadar, nişte rebele în Oraş? Iată un lucru nou!

Dar soldatul simte că acest craniu nu va putea dialoga prea mult. Nu trebuie să piardă nici o moleculă în digresiuni inutile. Care este întrebarea cea mai potrivită faţă de o afirmaţie atât de deconcertantă? Cuvintele ies singure din antenele sale.

Unde pot să le găsesc pe aceste "rebele", ca să le avertizez?

Craniul mai face un efort şi vibrează slab:

Deasupra noilor staule de scarabei-rinoceri... Un tavan fals...

103 683 riscă atunci totul pe o carte.

Împotriva cui e îndreptată cruciada asta?

Craniul freamătă. Antenele îi tremură. Va izbuti oare să mai scoată un ultim semi-feromon?

Un iz abia perceptibil iese la suprafaţă. Nu conţine decât un singur cuvânt olfactiv. 103 683 îl atinge cu ultimul segment al apendicelui său senzorial şi îl adulmecă. Ea una cunoaşte cuvântul respectiv. Îl cunoaşte chiar prea bine.

Degete.

Acum, antenele craniului sunt complet uscate şi se crispează încet, chircindu-se. N-a mai rămas nici cea mai mică aromă de informaţie în mingea asta neagră.

103 683 este uluită.

O cruciadă în vederea masacrării tuturor Degetelor...

Chiar aşa.

 

 

 

10. BUNĂ-SEARA, FLUTURE DE SEARĂ

 

De ce se stinsese oare deodată lumina aceea? Fluturele simţise cu siguranţă focul ce avea să-i cuprindă aripile, dar era în stare de orice ca să guste din extazul luminii... Fusese atât de aproape de contopirea cu dogoarea!

Sfinxul dezamăgit se întoarce în pădurea Fontainebleau şi se înalţă sus, sus de tot în văzduh. Zboară vreme îndelungată înainte de-a ajunge înapoi în locurile unde şi-a desăvârşit metamorfoza.

Graţie miilor sale de faţete oculare, el distinge la perfecţie, de sus, configuraţia regiunii. În centru, furnicarul Bel-o-kan. De jur-împrejur, orăşele şi sate construite de reginele roşcate. Ele denumesc ansamblul respectiv "Federaţia Bel-o-kan". De fapt, aceasta a dobândit o asemenea importanţă politică, încât de-acum e vorba de un imperiu în toată regula. Nimeni, în toată pădurea, nu mai îndrăzneşte să pună în discuţie hegemonia furnicilor roşcate.

Ele sunt cele mai inteligente şi cel mai bine organizate. Ştiu să utilizeze uneltele şi le-au învins pe termite şi pe furnicile pitice. Pot doborî animale de o sută de ori mai voluminoase decât ele. Nimeni în pădure nu se îndoieşte că ele sunt adevăratele şi singurele stăpâne ale lumii.

La vest de Bel-o-kan se întind teritorii periculoase, împânzite de păianjeni şi de călugăriţe (Ai grijă, fluture!).

La sud-vest ― un ţinut aproape la fel de sălbatic, năpădit de viespi ucigaşe, de şerpi şi ţestoase (Pericol).

La est ― tot soiul de monştri, cu patru, şase sau opt labe şi cu tot atâtea guri, căngi şi ţepi care otrăvesc, strivesc şi lichefiază.

La nord-est se află noul oraş al albinelor, stupul de la Askolein. Acolo trăiesc albine feroce care, sub pretextul de a-şi extinde zona de recoltare a polenului, au distrus deja mai multe cuiburi de viespi.

Şi mai la est se află fluviul numit "Mangetout", dat fiind că înghite instantaneu tot ce ajunge pe suprafaţa lui. Ceea ce impune o prudenţă maximă.

Ia te uită, o nouă aşezare şi-a făcut apariţia pe mal. Intrigat, fluturele se apropie. Probabil că termitele au construit-o de curând. Artileria amplasată sub donjonurile cele mai înălţate încearcă pe loc să-l doboare pe intrus. Dar acesta planează prea sus ca să-i pese câtuşi de puţin de prăpădiţii aceia.

Sfinxul schimbă direcţia şi survolează falezele dinspre nord, urmate de munţii abrupţi care împrejmuiesc marele stejar. Apoi coboară spre sud, unde e ţinutul insectelor-cameleon şi al ciupercilor roşii.

Deodată, privirile i se opresc asupra unui fluture femelă care-şi răspândeşte până la înălţimea lui parfumul hormonilor ― sexuali şi se grăbeşte înspre ea, ca s-o vadă mai îndeaproape. Are culori şi mai minunate decât ale lui. E atât de frumoasă! Dar rămâne ciudat de nemişcată. Bizar. Are într-adevăr efluviile, formele şi consistenţa unei doamne fluture, dar... ce infamie! E de fapt o floare care, prin mimetism, se preface a fi ceea ce nu este. Totul e fals la această orhidee: mirosul, aripile, culorile. O păcăleală în toată regula! Vai! Din nefericire, sfinxul a descoperit-o prea târziu. Labele i s-au încleiat deja şi nu-şi mai poate lua zborul.

Sfinxul dă cu putere din aripi, provocând un curent de aer care smulge puful unei flori de păpădie şi derapează încet pe marginile orhideei în formă de Cuvă. În realitate, corola aceasta nu este decât un stomac larg deschis. În fundul cuvei stau ascunşi toţi acizii digestivi care îi permit florii să mănânce un fluture.

Să fie oare sfârşitul? Nu. Norocul se iveşte sub forma a două Degete îndoite în formă de cleşte, care îl apucă de aripi, scăpându-l de pericol, şi-l aruncă într-un borcan transparent.

Borcanul străbate o distanţă considerabilă.

Tânărul fluture este dus apoi într-o zonă luminoasă. Degetele îl scot din borcan şi îl ung cu o substanţă galbenă, foarte mirositoare, care îi întăreşte aripile. Acum nu-şi mai poate lua zborul! Degetele apucă apoi un uriaş ţăruş cromat, având la capăt o minge roşie şi, cu o lovitură scurtă... i-l împlântă în inimă. Pe post de epitaf, ele îi pun o etichetă deasupra capului: "Papillonus vulgaris".

 

 

 

11. ENCICLOPEDIE

 

ŞOC ÎNTRE CIVILIZAŢII: Întâlnirea dintre două civilizaţii constituie totdeauna un moment delicat. Sosirea primilor occidentali în America centrală a fost prilejul unui vast quiproquo. Religia aztecă propovăduia că într-o bună zi aveau să sosească pe Pământ solii zeului-şarpe-cu-pene, Quetzalcoatl. Ei vor avea pielea de culoare deschisă, vor trona pe nişte animale mari cu patru picioare şi vor scuipa tunetul pentru a-i pedepsi pe netrebnici.

Astfel încât atunci când, în 1519, au fost anunţaţi că nişte cavaleri spanioli debarcaseră pe coasta mexicană, aztecii au crezut că era vorba de "Teules" (divinităţi, în limba nahuatl).

Şi, totuşi, în 1511, cu doar câţiva ani înainte, cineva îi avertizase. Guerrero era un marinar spaniol care naufragiase pe ţărmurile Yucatanului, când trupele lui Cortes erau cantonate încă pe