petrecute pe insulă se apropie de sfârşit. Animalele freamătă de nerăbdare să continue cruciada. Dacă vor mai rămâne aici, competiţiile sexuale şi certurile încheiate cu bătăi şi ciondănelile vor începe din nou, iar vechile rivalităţi dintre specii vor ieşi din nou la iveală. Alianţa se va destrăma. Furnicile vor intra in război cu termitele, albinele ― cu muştele, iar scarabeii cu scarabeii.

Energiile acestea distructive trebuie canalizate spre un obiectiv comun. Trebuie continuată cruciada. Furnica începe să o spună în dreapta şi în stânga. În final, este luată hotărârea de-a pleca în dimineaţa următoare, imediat ce se încălzeşte.

Seara, ghemuite în rundul lojilor naturale, insectele capătă obiceiul de-a sta de vorbă despre tot felul de lucruri.

În seara aceasta, o furnică propune ca, pentru a scoate cruciada în evidenţă, fiecare să-şi înlocuiască numărul de pontă cu un nume, aşa cum fac reginele.

Un nume?

De ce nu...

Da, să ne dăm câte un nume...

Şi cum mi-aţi spune mie? întreabă 103.

Se sugerează să fie numită "Cea care conduce", sau "Cea care a învins pasărea", sau "Cea care se teme". Dar ea decide că unda ei se caracterizează cel mai mult prin curiozitate şi îndoială. Neştiinţa reprezintă mândria ei esenţială, astfel încât ar vrea să fie numită "Cea care se îndoieşte".

Mie mi-ar plăcea să mă numesc "Cea care ştie", deoarece ştiu că Degetele sunt zeii noştri, anunţă 23.

Eu una aş vrea să mă numesc "Cea care este o furnică", insistă 9, deoarece lupt pentru furnici şi împotriva tuturor duşmanilor furnicilor.

Eu aş vrea să mă numesc "Cea care... "

Odinioară, "eu" sau "mie" erau cuvinte tabu. Faptul că se înzestrează acum cu un nume reflectă în realitate nevoia de-a fi recunoscute nu ca părţi ale unui întreg, ci ca individualităţi în sine.

103 e enervată. Toate acestea nu sunt deloc normale. Ridicându-se în patru labe, ea cere să se renunţe la idee.

Pregătiţi-vă, mâine plecăm. Cât mai devreme posibil.

 

 

 

150. ENCICLOPEDIE

 

AUROVILLE: Aventura din Auroville (prescurtare de la Auroreville), din India, aproape de Pondichery, se numără printre cele mai interesante experienţe de comunitate umană utopică. Un filozof bengalez, Sri Aurobindo, şi o filozoafă franceză, Mira Alfassa ("Mama"), s-au apucat în 1968 să creeze acolo "satul ideal". El urma să aibă formă de galaxie pentru ca totul să pornească din centrul său rotund. Erau aşteptaţi să vină oameni din toate ţările. În principal însă au sosit europeni aflaţi în căutarea unei utopii absolute.

Bărbaţii şi femeile de acolo au construit mori eoliene, fabrici de obiecte artizanale, canalizări, un centru informatic, o cărămidărie. Au sădit culturi în solul care era, totuşi, arid. Mama a scris câteva volume în care îşi relata experienţele spirituale. Şi totul a mers cât se poate de bine până în clipa când nişte membri ai comunităţii s-au hotărât să o sanctifice pe Mama încă din timpul vieţii. La început, ea a refuzat. Dar, dat fiind că Sri Aurobindo murise, nu mai avea pe nimeni apropiat care să o susţină, astfel că nu a putut ţine piept prea mult timp, adoratorilor ei.

Aceştia au zidit-o în camera ei şi au hotărât că, de vreme ce Mama refuza să devină zeiţă din timpul vieţii, ea avea să fie o zeiţă moartă. Era posibil ca ea să nu fi luat cunoştinţă de esenţa ei divină, dar aceasta nu o împiedica deloc să fie zeiţă!

Ultimele apariţii ale Mamei au înfăţişat-o prostrată, părând să se afle sub efectul unui şoc. De cum încerca să vorbească despre încarcerare şi despre tratamentul la care o supuneau adoratorii săi, aceştia îi tăiau vorba şi o duceau înapoi în camera ei. Mama a ajuns încetul cu încetul o bătrânică firavă şi zbârcită din pricina încercărilor grele la care o supuneau cei ce susţineau că o venerează.

Mama avea să izbutească, totuşi, să transmită clandestin unor prieteni de odinioară un mesaj în care spunea că se încearcă să fie otrăvită în scopul de-a face din ea o zeiţă moartă, şi, prin urmare, uşor de adorat. Chemarea în ajutor a răsunat în gol. Cei care au încercat să îi vină în ajutor Mamei au fost pe loc excluşi din comunitate. Ultimul mijloc de comunicare a fost să cânte la orgă, zidită între cei patru pereţi, pentru a exprima drama pe care o îndura.

Nu a fost nimic de făcut. Mama a murit în 1973, după toate probabilităţile victimă a unei doze puternice de arsenic. Auroville i-a făcut funeralii de zeiţă.

Cu toate acestea, o dată cu moartea ei a dispărut şi orice liant al comunităţii, care s-a divizat. Membrii ei s-au ridicat unii împotriva celorlalţi. Dând uitării utopia unei lumi ideale, ei s-au târât reciproc în faţa tribunalelor şi numeroasele procese care au urmat au aruncat umbra îndoielii asupra experienţei comunitare care fusese, pentru un timp, una dintre cele mai reuşite şi mai ambiţioase.

 

EDMOND WELLS,

Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul II.

 

 

 

151. NICOLAS

 

Luptaţi-vă până la ultima.

Ştia că mişcarea deistă, vânată cu necruţare de către Chli-pou-ni, întârzia să-şi regăsească vigoarea. Dacă vrea să-şi dovedească puterea, un zeu trebuie să- se arate în stare să-şi adapteze discursul la necesităţile momentului. Nicolas, profitând de somnul tuturor celorlalţi membri ai comunităţii subterane, se instalase în faţa maşinii de tradus. Zăbovise o clipă în aşteptarea inspiraţiei, apoi se apucase să bată pe claviatură, aidoma unui tânăr Mozart de salon, cu deosebirea că el unul nu făcea muzică, ci nişte simfonii de parfumuri menite a-l transforma în divinitate.

Luptaţi-vă până la ultima.

Trimiteţi misiuni de ofrande, oricât de mult v-ar costa ele.

Din pricină că nu ne-aţi hrănit cât trebuie, cunoaşteţi acum suferinţa şi moartea.

 

Degetele pot orice pentru că Degetele sunt zei.

Degetele pot orice pentru că Degetele sunt mari.

Degetele pot orice pentru că Degetele sunt puternice.

 

Acesta este ade...

 

 

― Nicolas, tu nu dormi? Ce faci acolo? Te-ai sculat?

Jonathan Wells era în spatele lui şi se apropia, frecându-se la ochi şi căscând.

Panică. Nicolas Wells vru să stingă aparatul, dar greşi butonul şi în loc să închidă curentul, mări intensitatea luminoasă a ecranului.

O singură privire îi fu de ajuns