unde un grup de parlamentari conservatori influenţi din ambele camere se adunaseră să ia ceaiul în salonaşul ducesei, când Fitz intră fierbând de mânie.

— Determinarea lui Asquith şi a lui Grey se fărâmă! rosti el.

Arătă spre platoul argintiu cu prăjituri.

— Se fărâmă precum biscuitul acela strivit. Vor să ne trădăm prietenii. Îmi este ruşine să fiu britanic.

Maud se temuse de asta. Fitz nu ştia să facă compromisuri. Credea că Marea Britanie trebuie să dea ordine şi lumea să se supună. Detesta ideea că guvernul trebuia să negocieze cu alţii de pe picior de egalitate. Şi erau îngrijorător de mulţi cei care erau de acord cu punctul său de vedere.

Ducesa spuse:

— Calmează-te, dragă Fitz, şi spune-ne ce s-a întâmplat.

Fitz explică:

— Asquith i-a trimis o scrisoare lui Douglas azi-dimineaţă.

Maud presupuse că se referea la generalul Sir Charles Douglas, şeful statului-major imperial.

— Premierul nostru vrea să se consemneze faptul că guvernul nu s-a angajat niciodată să trimită trupe britanice în Franţa în caz de război cu Germania!

Maud, fiind singura liberală prezentă, se simţi obligată să ia apărarea guvernului:

— Dar este adevărat, Fitz. Asquith nu face decât să precizeze că avem şi alte opţiuni.

— Şi atunci care naiba a mai fost rostul discuţiilor purtate cu armata franceză?

— Ne exploram posibilităţile! Făceam planuri de rezervă! Discuţiile nu sunt totuna cu contractele – mai ales în politica internaţională.

— Prietenii sunt prieteni. Marea Britanie este un lider mondial. O femeie nu înţelege perfect aceste lucruri, dar lumea se aşteaptă ca noi să fim alături de vecinii noştri. Ca oameni de onoare, detestăm şi cea mai măruntă urmă de înşelăciune şi ar trebui să procedăm la fel şi ca ţară.

Genul acesta de vorbe putea încă să implice Marea Britanie într-un război, se gândi Maud cu un fior de panică. Nu putea să-şi facă fratele să înţeleagă primejdia. Iubirea dintre ei fusese mereu mai puternică decât diferenţele de opinii politice, însă acum erau atât de mânioşi, încât s-ar fi putut certa serios. Şi când Fitz răcea relaţiile cu cineva, nu le mai repara niciodată. Totuşi, el era cel care ar fi fost nevoit să lupte şi care ar fi putut să moară, împuşcat, sfârtecat cu baioneta sau spulberat de un obuz – Fitz şi Walter. De ce nu putea Fitz să vadă asta? Îi venea să urle de frustrare.

În timp ce se străduia să-şi găsească cuvintele potrivite, un alt invitat vorbi. Maud îl recunoscu pe redactorul secţiunii externe din The Times, un individ pe nume Steed.

— Eu vă pot spune că există o încercare financiară internaţională murdară, iniţiată de evrei şi de germani, de a intimida ziarul la care lucrez astfel încât să militeze pentru neutralitate.

Ducesa se îmbufnă: nu îi plăcea limbajul presei de scandal.

— Ce vă face să spuneţi asta? îl întrebă Maud cu răceală pe Steed.

— Lordul Rothschild a vorbit ieri cu redactorul nostru de la financiar, explică jurnalistul. Vrea să moderăm tonul antigerman al articolelor noastre, în scopul menţinerii păcii.

Maud îl cunoştea pe Natty Rothschild, care era liberal, aşa că zise:

— Şi ce părere are lordul Northcliffe despre cererea lui Rothschild?

Northcliffe era proprietarul publicaţiei The Times.

Steed rânji.

— Ne-a ordonat să publicăm articole şi mai dure astăzi.

Ridică o copie a ziarului de pe un bufet şi o flutură.

— Pacea nu este interesul nostru de căpătâi, cită el.

Maud nu se putea gândi la nimic mai demn de dispreţ decât încurajarea deliberată a războiului. Observă că până şi Fitz era dezgustat de atitudinea frivolă a jurnalistului. Fu cât pe ce să spună ceva, când Fitz, cu curtoazia lui caracteristică, pe care o arăta până şi faţă de brute, schimbă subiectul.

— Tocmai l-am văzut pe ambasadorul francez, Paul Cambon, ieşind din Ministerul de Externe, rosti el. Era alb ca faţa aceea de masă. A zis: Ils vont nous lacher. „Ne vor lăsa singuri.” Se întâlnise cu Grey.

Ducesa întrebă:

— Ştii cumva ce a spus Grey de l-a supărat atât de tare pe monsieur Cambon?

— Da, mi-a zis Cambon. Se pare că germanii sunt dispuşi să lase Franţa în pace dacă Franţa promite să nu intervină în război – şi, dacă francezii refuză această ofertă, britanicii nu se vor simţi obligaţi să ajute la apărarea Franţei.

Lui Maud îi părea rău pentru ambasadorul francez, însă inima îi tresăltă cu speranţă la sugestia că Marea Britanie ar putea rămâne neimplicată în război.

— Dar Franţa trebuie să refuze această ofertă, rosti ducesa. Are un tratat cu Rusia, conform căruia trebuie să se ajute reciproc în caz de război.

— Exact! spuse Fitz mânios. Care mai este rostul alianţelor internaţionale dacă acestea sunt încălcate în momentul izbucnirii unei crize?

— Prostii, zise Maud, ştiind că era nepoliticoasă, dar nemaipăsându-i de asta. Alianţele internaţionale sunt încălcate oricând este convenabil. Nu asta este problema.

— Şi care ar fi problema, mă rog? spuse Fitz pe un ton îngheţat.

— Cred că Asquith şi Grey încearcă pur şi simplu să-i sperie pe francezi cu o doză de realitate. Franţa nu poate învinge Germania fără ajutorul nostru. Dacă vor crede că rămân pe cont propriu, poate că francezii vor începe şi ei să militeze pentru pace, punând presiune asupra aliaţilor lor ruşi să nu pornească război împotriva Germaniei.

— Şi cum rămâne cu Serbia?

Maud rosti:

— Chiar şi în acest punct, încă nu este prea târziu pentru ca Rusia şi Austria să se aşeze la masa negocierilor şi să ajungă la o soluţie pentru Balcani, care să le împace pe amândouă.

Urmă o tăcere de câteva secunde, apoi Fitz zise:

— Mă îndoiesc că se va întâmpla aşa ceva.

— Dar asta nu înseamnă că nu trebuie să ne păstrăm speranţa vie, nu? replică Maud, auzindu-şi disperarea din glas chiar în timp ce vorbea.

(IV)

Maud stătea în camera ei şi nu putea să-şi adune forţele ca să se schimbe în hainele de seară. Camerista îi întinsese pe pat o rochie şi nişte bijuterii, însă Maud se uita la acestea fără să facă nimic.

Mergea la dineuri aproape în fiecare seară în timpul sezonului londonez, pentru că o mare parte din politica şi diplomaţia care o fascinau atât de mult se discuta la aceste evenimente sociale. Dar, în această seară, simţea că nu poate s-o facă – că nu poate să fie fermecătoare şi încântătoare, că nu poate vrăji bărbaţii puternici astfel încât