Două albine şi două termite hotărăsc la rândul lor să abandoneze cruciada.

Broaştele or să vă mănânce pe toate, le avertizează 9.

Dar lor nici prin gând nu le trece să-i dea crezare. Cu ţepii pe care îi are, salcâmul cornigera le va apăra de prădători.

O coleopteră şi o muscă trec în tabăra lui 24. Apoi încă zece furnici, cinci termite şi cinci albine.

Cine le-ar putea împiedica?

O roşcată anunţă că este deistă, dar că ar vrea, totuşi, să locuiască şi ea aici. 24 răspunde că, în ce priveşte Degetele, comunitatea lor nu este nici împotriva, nici de partea deistelor.

Pe insulă, fiecare e liber să creadă ce vrea şi să aibă propriile sale păreri.

Propriile sale păreri... se înfioară 103.

Pentru prima dată, nişte animale creează o comunitate utopică. Ele îi pun numele feromonal de "Oraşul Salcâmului" şi încep să se instaleze în copac. Albinele, care mai au ceva lăptişor de matcă plin de hormoni, îi transformă pe asexuaţii care doresc în sexuaţi. În felul acesta vor putea exista regine, iar comunitatea se va putea perpetua.

103 rămâne o clipă nemişcată, surprinsă de cele întâmplate. Apoi îşi reactivează antenele şi le cere tuturor celor ce doresc să continue cruciada să se adune în formaţie.

153. ENCICLOPEDIE

COMUNICARE ÎNTRE ARBORI: Anumiţi salcâmi din Africa prezintă caracteristici uimitoare. Când o gazelă sau o capră vrea să-i pască, ei îşi modifică componentele chimice ale sevei astfel încât să o facă toxică. Văzând că arborele nu mai are acelaşi gust, animalul se duce să încerce alt copac. Or, salcâmii sunt capabili să emită un parfum pe care îl captează salcâmii învecinaţi şi care îi avertizează imediat de prezenţa prădătorilor. În câteva minute, toţi devin necomestibili. Atunci erbivorele se îndepărtează, plecând în căutarea altor salcâmi, aflaţi la o distanţă prea mare ca să poată percepe mesajul de alarmă. Cu toate acestea, tehnicile de creştere a turmelor adună în acelaşi loc închis grupul de capre şi pâlcul de salcâmi. Consecinţa este că, o dată ce primul salcâm atins i-a alertat pe toţi ceilalţi, animalele nu mai au altă soluţie decât să pască arborii toxici. Drept urmare, numeroase turme au murit otrăvite, din motive pe care oamenii au avut nevoie de mult timp ca să le înţeleagă.

EDMOND WELLS,

Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul II.

154. CAPĂTUL LUMII E LA DOI PAŞI

E amiază. În timp ce coloniştii îşi continuă activitatea de stabilire pe insulă, 103 armează navele din frunze de nu-mă-uita. Cruciatele se urcă la bord şi se prind de puful frunzelor.

Muştele decolează pe post de cercetaşe ca să examineze celălalt mal al fluviului, unde urmează sa acosteze. Ele sunt însărcinate cu misiunea de-a găsi cel mai bun punct de debarcare, adică cel mai puţin periculos.

Navele se desprind de pontoane. Membrii Comunităţii Salcâmului le însoţesc şi ajută la împingerea lor pe apele fluviului. Antenele se înalţă schimbând feromoni de încurajare. Nu se poate spune ce este mai greu: să inventezi o societate liberă pe o insulă pustie, sau să te lupţi cu nişte monştri aflaţi dincolo de marginea lumii. Fiecare grup îşi urează curaj şi perseverenţă. Orice s-ar întâmpla, nu trebuie să renunţi la scopul pe care ţi l-ai propus.

Corăbiile se îndepărtează de ţărm, iar navigatorii agăţaţi de frunzele de nu-mă-uita văd cum statuile de humă construite de deiste se fac tot mâi mici. Flotila înaintează în şir continuu.

Fragilele ambarcaţiuni propulsate de gândacii-de-apă vâslaşi alunecă repede peste întinderea apei. Deasupra lor, în văzduh, scarabeii resping păsările care vor să se apropie de caravana plutitoare.

Şi cruciada merge tot înainte.

În văzduh se înalţă un cântec războinic feromonal.

Sunt mari şi sunt aici,

Să le omorâm pe Degete, să le omorâm pe Degete.

Ele dau foc depozitelor,

Să le omorâm pe Degete, le vom veni de hac tuturor!

Ele ne răpesc oraşele,

Să le omorâm pe Degete, să le omorâm pe Degete!

Ele îi trag în ţeapă pe viermişori,

Să le omorâm pe Degete, le vom birui!

N-au nici un pic de milă pentru noi,

Să le omorâm pe Degete, să le omorâm pe Degete!

Din când în când, babuşte, păstrăvi şi peşti-pisică îşi arată capătul înotătoarei dorsale. Dar rinocerii veghează. Dacă văd că vreunul din monştrii aceştia acvatici ameninţă vreo corabie, ei îi împlântă lancea frontală in solzi fără să mai stea pe gânduri.

Muştele cercetaşe se întorc, istovite, şi aterizează pe frunze ca pe nişte portavioane. Nu numai că au descoperit lângă ţărm marginea lumii, ci au mai găsit şi o arcadă de piatră cu ajutorul căreia pot trece peste ea. Un chilipir în toată regula!

Nu mai este nevoie să sape un tunel! 103 e încântată.

Unde se află puntea asta ?

Ceva mai la nord. E destul să navighezi în amonte.

Cruciatele au o tresărire: marginea lumii este de-acum foarte aproape.

Flota ajunge pe ţărmul opus fără să fi suferit pierderi prea mari. O singură navă a fost hăpăită de un triton. Riscurile călătoriei!

Are loc regruparea pe legiuni şi specii. Înainte!

Muştele au spus adevărul!

Ce emoţie este pentru cele care nu mai întrezăriseră niciodată până atunci marginea lumii! Fâşia aceea neagră e acolo, înconjurată de mister şi legendă. Nişte mase uriaşe circulă de-a lungul ei cu o viteză vertiginoasă, înconjurate de un nor de praf duhnind a fum şi hidrocarburi. Vibraţiile lor sunt de o intensitate nemaipomenită. Nimic nu mai este natural.

Pentru 103, masele astea întunecate care gonesc neîncetat sunt paznicii de la marginea lumii; în acelaşi timp, ea îşi mai zice că este vorba de vreun avatar al Degetelor.

Atunci, să le atacăm! spune o luptătoare termită.

Nu, nu pe ăştia şi nu aici.

103 consideră că fâşia neagră le conferă Degetelor o forţă copleşitoare. Ar fi mai avantajos pentru cruciate să le înfrunte pe un teren mai puţin periculos. De cealaltă parte a marginii lumii, adică de cealaltă parte a punţii, vor fi desigur mai uşor de învins.

În orice armată există soldaţi de o temeritate prostească. O termită vrea să fie sigură şi păşeşte pe fâşia neagră; este pe loc turtită ca o foiţă. Aşa sunt însă insectele; au nevoie să