— Nu, în momentul de faţă.

— Copii?

— Doi, de fapt.

— Băieţi sau fete?

— O fată şi un băiat.

— Înţelept om. Sunteţi gata? Începu să pompeze aer din nou în manşon. Trecem la întrebările relevante. Destindeţi-vă. Aşa. E foarte bine.

În valiza deschisă, patru gheare metalice spectrale îşi trasau liniile mov pe hârtie milimetrică, în timp ce patru ace negre oscilau pe cadranele respective. Merv luase un chestionar şi se instalase la o măsuţă de lângă Barley. Nici chiar Russell Sheriton nu avusese acces la întrebările pregătite de echipa de inchizitori fără chip de la Langley. Trebuia evitată orice interferenţă a bieţilor muritori care-l înconjurau pe Barley şi care risca să afecteze puterile misterioase ale cutiei.

Merv vorbea pe un ton absolut neutru. Sunt sigur că se mândrea cu imparţialitatea vocii sale. El reprezenta Marşul Timpului. Era centrul de control de la Houston.

— Sunt angajat cu bună ştiinţă într-o conspiraţie vizând furnizarea de informaţii false serviciilor secrete ale Marii Britanii şi Statelor Unite ale Americii. Da, sunt angajat. Nu, nu sunt angajat.

— Nu.

— Ţelul meu îl reprezintă promovarea păcii între naţiuni. Da sau nu?

— Nu.

— Operez în coliziune cu serviciile de informaţii sovietice.

— Nu.

— Sunt mândru de misiunea mea în numele comunismului internaţional.

— Nu.

— Operez în coliziune cu Niki Landau.

— Nu.

— Niki Landau este iubitul meu.

— Nu.

— A fost iubitul meu.

— Nu.

— Sunt homosexual.

— Nu.

O pauză, în timpul căreia Stanley dezumflă manşonul.

— Cum vă simţiţi, domnule Brown? Nu e prea dureros?

„Niciodată nu e destul de dureros, bătrâne. Îmi place să sufăr.”

Am observat că evitam să-l privim în timpul acestor pauze. Ne uitam la podea, la mâinile noastre ori la copacii îndoiţi de vânt de dincolo de fereastră. Era rândul lui Stanley. Vocea sa era mai intimă, păstrându-şi totuşi aceeaşi platitudine mecanică.

— Operez în coliziune cu numita Katia Orlova şi cu amantul acesteia.

— Nu.

— Bărbatul căruia îi spun Goethe este agent al Serviciilor de Informaţii sovietice.

— Nu.

— Materialele care mi le-a transmis au fost pregătite de Serviciile de Informaţii sovietice.

— Nu.

— Sunt victima unei capcane sexuale.

— Nu.

— Sunt şantajat.

— Nu.

— Se fac presiuni asupra mea.

— Da.

— De către sovietici?

— Nu.

— Sunt ameninţat cu ruina financiară dacă nu colaborez cu sovieticii.

— Nu.

O nouă pauză. Runda a treia. Rândul lui Merv.

— Am minţit când am spus că i-am telefonat Katiei Orlova de la Leningrad.

— Nu.

— De la Leningrad l-am chemat pe ofiţerul meu de caz sovietic şi i-am spus despre discuţia cu Goethe.

— Nu.

— Sunt amantul Katiei Orlova.

— Nu.

— Am fost cândva amantul Katiei Orlova.

— Nu.

— Sunt şantajat din cauza relaţiei mele cu Katia Orlova.

— Nu.

— Am spus adevărul pe tot parcursul acestui interogatoriu.

— Da.

— Sunt un duşman al Statelor Unite ale Americii.

— Nu.

— Scopul meu este să subminez starea de pregătire militară a Statelor Unite ale Americii.

— Te superi dacă îmi mai pui încă o data această întrebare, bătrâne?

— O clipă, interveni Merv.

Stanley opri imediat aparatul pentru a-l lăsa pe Merv să facă un semn cu creionul pe hârtia milimetrică.

— Nu întrerupeţi ritmul, vă rog, domnule Brown. Unii subiecţi fac acest lucru deliberat pentru a eluda o întrebare care nu le convine.

Runda a patra şi din nou rândul lui Stanley. Întrebările au fost reluate cu aceeaşi monotonie şi era clar că nu se vor opri până când nu vor ajunge la cele mai joase niveluri ale vulgarităţii. „Nu”-urile lui Barley se înlănţuiau într-un ritm lipsit de viaţă, cu o pasivitate zeflemitoare. Stătea aşezat exact aşa cum îl plasaseră. Nu-l văzusem niciodată stând atât de mult timp imobil.

Făcuseră o nouă pauză, dar Barley nu se mai relaxa între runde. Imobilismul său devenise insuportabil. Cu bărbia ridicată, cu ochii închişi, părea să zâmbească, doar Dumnezeu ştie de ce. Câteodată spunea „nu” înainte de sfârşitul propoziţiei. Alteori, aştepta atât de mult, încât cei doi făceau o pauză şi-şi ridicau privirile unul de pe cadrane, celălalt de pe hârtii, cu temerea torţionarului că şi-ar fi putut chinui prea mult victima. Până când apărea în sfârşit acel „nu”, nici mai tare, nici mai încet, ca o scrisoare întârziată de poştă.

De unde-i venea stoicismul? „Nu”, „nu”, la tot. De ce stătea acolo ca un om care se pregătea pentru mizeriile vârstei rostind doar un umil „nu”? Ce semnifica această supunere? Nu, da, nu, nu. Până la ora prânzului, când l-au deconectat de la aparat.

Dar, într-o altă parte a capului meu, cred ca ştiam răspunsul, chiar dacă nu puteam să-l exprim prin cuvinte: realitatea sa se mutase într-o altă lume.

A spiona înseamnă a aştepta.

Am fost nevoiţi să aşteptăm trei zile şi se mai pot număra încă aceste ore în firele mele de păr alb. Ne-am despărţit în funcţie de importanţa rangului: Sheriton pleca la Langley cu Bob şi cu Clive; Ned rămânea pe Insulă cu agentul său, iar Palfrey rămânea cu ei pentru a fi la dispoziţia acestora, cu toate că reprezenta un mister pentru mine de ce eram ţinut la îndemână. Uram pe atunci Insula şi îi suspectam şi pe Ned, şi pe Barley de acelaşi sentiment, cu toate că nu m-am putut apropia de Ned mai mult ca de Barley. Devenise foarte distant şi pe moment îşi pierduse umorul. Ceva îl atinsese în orgoliul lui.

Aşa că aşteptam. Jucam şah neatenţi, arareori terminând o partidă. Îl ascultam pe Randy vorbind despre iahtul său. Pândeam telefonul să sune. Ascultam ţipătul păsărilor şi pulsul mării.

Au fost ore nebune. Excentricitatea acestui loc izolat, cu cerul său tulbure, cu furtunile sale şi peticele de pământ de o frumuseţe idilică le făceau şi mai nebune. „O negură de fortăreaţă”, cum îi spunea Randy, ne învăluia, transmiţându-ne teama iraţională că nu vom părăsi niciodată Insula. Ceaţa s-a risipit, dar noi ne aflam tot acolo. Intimitatea împărtăşită ar fi trebuit să ne apropie unii de alţii, dar Ned şi Barley se retrăseseră fiecare în regatul său, Ned în camera sa, iar Barley în mijlocul naturii. Ploaia cădea deasupra Insulei ca un foc susţinut de mitralieră şi, uitându-mă pe fereastra şiroind de apă, îl zăream pe Barley umblând de colo-colo pe faleză, într-o manta de ploaie, ridicând genunchii sus, ca şi cum l-ar fi deranjat pantofii. Altă dată l-am zărit jucând crichet pe plajă cu Edgar, gardianul, folosind o minge de tenis şi o bucată de lemn adusă de apele oceanului. În momentele însorite, purta o caschetă veche, albastră, de lup de mare, descoperită într-un cufăr de marinar din camera sa. Chipul îi era întunecat şi avea privirea aţintită spre colonii necucerite încă. Într-o