Fitz ştia ce înseamnă asta. Furios, zise:

— Deci vor da voie Germaniei să atace Franţa prin colţul sudic al Belgiei?

— Cred că exact asta înseamnă.

— Ştiam eu, făcu Fitz. Trădătorii! Plănuiesc să se eschiveze de la datorie. Vor face tot posibilul să evite războiul!

— Sper să ai dreptate, spuse Maud.

Maud fu nevoită să se ducă la Camera Comunelor luni după-amiază, ca să îl asculte pe Sir Edward Grey adresându-se membrilor parlamentului. Discursul său avea să reprezinte un moment de cotitură, toată lumea era de acord. Mătuşa Herm veni cu ea. Pentru prima oară, Maud se bucura să fie însoţită de bătrâna doamnă.

Soarta lui Maud urma să fie decisă în acea după-amiază, alături de soarta a mii de oameni apţi de luptă. În funcţie de ce spunea Grey şi de felul în care avea să reacţioneze parlamentul, femei din toată Europa puteau ajunge văduve, iar copiii lor orfani.

Maud încetase să mai fie mânioasă – o obosise deja această stare. Acum era doar înspăimântată. Război sau pace, căsătorie sau singurătate, viaţă sau moarte: destinul ei.

Era zi de sărbătoare, aşa că toţi funcţionarii publici şi bancari, avocaţii, agenţii de bursă şi negustorii aveau zi liberă. Majoritatea păreau să se fi adunat în apropierea ministerelor importante din Westminster, sperând să afle primii veştile. Şoferul îşi croi încet drum cu Cadillacul de şapte locuri al lui Fitz prin vastele mulţimi din Trafalgar Square, Whitehall şi Piaţa Parlamentului. Vremea era înnorată, dar caldă, iar tinerii, mai în pas cu moda, purtau pălării de paie. Maud zări un afiş de la Evening Standard pe care scria: ÎN PRAGUL CATASTROFEI.

Mulţimea izbucni în urale când maşina opri în faţa Palatului Westminster, apoi urmă un murmur de dezamăgire când din ea coborâră doar două doamne. Privitorii voiau să-şi vadă eroii, oameni ca Lloyd George şi Keir Hardie.

Palatul era un exemplu strălucit al maniei victoriene pentru decoraţii, se gândi Maud – piatra era cioplită în mod minuţios, căptuşelile de pânză erau peste tot, dalele de pe pardoseală erau multicolore, la ferestre existau vitralii, iar covoarele aveau modele.

Deşi era sărbătoare, Camera se afla în sesiune şi locul era ticsit de membri ai parlamentului şi pairi, îmbrăcaţi majoritatea în uniforma parlamentară, ce consta în costumul negru de dimineaţă şi jobenul negru de mătase. Numai parlamentarii laburişti sfidau codul vestimentar purtând costume din tweed sau de plimbare.

Fracţiunea pro-pace deţinea încă majoritatea în cabinet, după cum ştia Maud. Lloyd George îşi impusese punctul de vedere în seara precedentă, iar guvernul nu avea să se implice dacă Germania nu încălca decât tehnic teritoriul belgian.

Mai mult, italienii îşi declaraseră neutralitatea, spunând că tratatul lor cu Austria îi obligă să o ajute pe aceasta doar într-un război defensiv, în vreme ce acţiunea Austriei împotriva Serbiei era clar agresivă. Până acum, se gândi Maud, Italia era singura ţară care dăduse dovadă de o judecată sănătoasă.

Fitz şi Walter aşteptau în Sala Centrală de Recepţie, o încăpere octogonală. Maud spuse imediat:

— Nu am auzit ce s-a întâmplat la şedinţa de cabinet de azi-dimineaţă – tu ai aflat ceva?

— Încă trei demisii, rosti Fitz. Morley, Simon şi Beauchamp.

Toţi trei erau împotriva războiului. Maud se simţi descurajată şi nedumerită.

— Nu şi Lloyd George?

— Nu.

— Bizar.

Maud simţi un fior de rău augur. Oare se produsese o scindare în fracţiunea pro-pace? Ce-o fi punând la cale Lloyd George?

Walter zise:

— Nu ştiu, dar pot ghici.

Avea pe chip o expresie solemnă.

— Azi-noapte, zise el, Germania a cerut drept de liberă trecere prin Belgia pentru trupele noastre.

Maud scăpă un icnet.

Walter continuă:

— Cabinetul belgian s-a aflat în şedinţă de la nouă seara până la patru dimineaţa, apoi a respins solicitarea şi a spus că va lupta la nevoie.

Era cumplit.

Fitz rosti:

— Deci Lloyd George s-a înşelat – armata germană nu are de gând să comită o simplă încălcare tehnică de teritoriu.

Walter nu zise nimic, ci doar îşi întinse braţele în semn de neputinţă.

Maud se temea că ultimatumul german brutal şi sfidarea nesăbuită oferită drept răspuns de guvernul belgian ar fi putut fi cauza scindării din tabăra pro-pace din cadrul cabinetului. Belgia şi Germania aduceau prea mult a David şi Goliat. Lloyd George avea fler în privinţa opiniei publice: simţise oare că starea de spirit a englezilor era pe punctul de a se schimba?

— Trebuie să ne ocupăm locurile, rosti Fitz.

Plină de teamă, Maud intră printr-o uşiţă şi urcă o scară lungă ce dădea în Galeria Străinilor, în partea de sus a Camerei Comunelor. Aici era instalat guvernul suveran al Imperiului Britanic. În această încăpere, chestiuni de viaţă şi de moarte erau decise pentru cele 444 de milioane de oameni care trăiau sub vreo formă sau alta de stăpânire britanică. De fiecare dată când venea aici, Maud era uimită de spaţiul restrâns, mai neîncăpător decât o biserică londoneză medie.

Guvernul şi opoziţia stăteau faţă în faţă, pe rânduri de bănci etajate, separate de un spaţiu liber care, conform legendei, era de două lungimi de spadă, astfel ca adversarii să nu se poată lupta. La majoritatea dezbaterilor Camera era aproape goală, cu doar vreo zece-cincisprezece membri întinşi confortabil pe tapiţeria verde din piele. Astăzi însă băncile erau pline ochi, iar parlamentarii care nu mai găsiseră locuri stăteau în picioare la intrare. Numai primele rânduri erau libere, acele locuri fiind rezervate în mod tradiţional miniştrilor, pe partea guvernului, şi liderilor opoziţiei, pe cealaltă parte.

Era semnificativ, se gândi Maud, că dezbaterea din acea zi se desfăşura în Camera Comunelor şi nu în Camera Lorzilor. De fapt, mulţi dintre pairi se aflau în galerie, la fel ca şi Fitz, privind. Camera Comunelor avea autoritatea oferită de votul popular – chiar dacă doar vreo jumătate dintre bărbaţi aveau drept de vot, iar femeile nu-l aveau deloc. Asquith îşi petrecuse o mare parte din mandatul său de prim-ministru ciondănindu-se cu lorzii, mai ales în privinţa planului lui Lloyd George de a le acorda tuturor bătrânilor o mică pensie. Bătăliile fuseseră aprige, însă de fiecare dată Camera Comunelor avusese câştig de cauză. Motivul pentru care se întâmpla asta era, după părerea lui Maud, faptul că aristocraţia engleză era îngrozită de gândul că revoluţia franceză s-ar fi putut