Cei care urmau să ia loc în primele bănci intrară în încăpere, iar Maud observă imediat atmosfera din rândul liberalilor. Prim-ministrul Asquith zâmbea la ceva spus de quakerul Joseph Pease, iar Lloyd George vorbea cu Sir Edward Grey.

— O, Doamne, murmură Maud.

Walter, aflat lângă ea, o întrebă:

— Ce este?

— Uită-te la ei, rosti ea. Sunt toţi buni prieteni. Au trecut peste diferende.

— Nu poţi să-ţi dai seama doar dintr-o privire.

— Ba pot.

Intră preşedintele Camerei, purtând pe cap o perucă demodată, şi se aşeză pe tronul înălţat. Îl anunţă pe ministrul de externe, iar Grey se ridică în picioare, cu chipul său supt, palid şi ros de griji.

Nu avea calităţi de orator. Discursul său era lung şi greoi. Cu toate acestea, parlamentarii se înghesuiră unul într-altul pe bănci, iar spectatorii din galeria ticsită ascultară într-o tăcere atentă, aşteptând cu răbdare cea mai importantă parte.

El vorbi trei sferturi de oră înainte să pomenească de Belgia. Apoi, în cele din urmă, dezvălui detaliile ultimatumului german de care Walter îi zisese lui Maud cam cu o oră în urmă. Parlamentarii luară foc. Maud înţelese că, aşa cum se temuse, asta schimba complet datele problemei. Ambele tabere din Partidul Liberal – imperialiştii de aripă dreaptă şi apărătorii drepturilor micilor naţiuni din aripa stângă – erau revoltaţi.

Grey îl cită pe Gladstone, întrebând dacă, „date fiind împrejurările, această ţară, hărăzită după cum era cu influenţă şi putere, va sta liniştită deoparte şi va rămâne martoră la săvârşirea celei mai crunte mişelii ce a pătat vreodată paginile istoriei, devenind astfel complice întru păcat”.

Nişte prostii, se gândi Maud. Invadarea Belgiei nu putea fi cea mai cruntă mişelie din istorie – cum rămânea atunci cu masacrul de la Cawnpore? Cum rămânea cu negoţul cu sclavi? Marea Britanie nu intervenea de fiecare dată când era invadată o ţară. Era ridicol să spui că o asemenea lipsă de acţiune i-ar fi făcut pe britanici complici întru păcat.

Însă puţini dintre cei prezenţi vedeau lucrurile la fel ca ea. Parlamentari din ambele tabere izbucniră în urale. Maud se holbă consternată la prima bancă a guvernului. Toţi miniştrii care se opuseseră cu ardoare războiului mai ieri încuviinţau acum dând din cap: tânărul Herbert Samuel, Lewis „Lulu” Harcourt, quakerul Joseph Pease, preşedintele Societăţii pentru Pace, şi, cel mai dureros, Lloyd George însuşi. Faptul că Lloyd George îl sprijinea pe Grey însemna că bătălia politică se încheiase, realiză Maud cu disperare. Ameninţarea germană la adresa Belgiei unise taberele adverse.

Grey nu ştia să apeleze la emoţiile publicului, precum Lloyd George, nici nu putea să vorbească precum un proroc din Vechiul Testament, cum făcea Churchill; însă astăzi nici nu avea nevoie de asemenea calităţi, reflectă Maud: faptele îi făceau toată treaba. Se întoarse spre Walter şi îi şopti cu încrâncenare:

— De ce? De ce a făcut Germania asta?

Chipul lui se schimonosi într-o expresie de agonie, însă îi răspunse cu logica sa calmă:

— La sud de Belgia, graniţa dintre Germania şi Franţa este puternic fortificată. Dacă atacăm acolo, am câştiga, dar ne-ar lua prea mult timp – Rusia ar avea vreme să se mobilizeze şi să ne atace din spate. Singura modalitate care ne asigură o victorie rapidă este să trecem prin Belgia.

— Dar asta va determina şi intrarea Marii Britanii în război împotriva voastră!

Walter încuviinţă.

— Da, însă armata britanică este mică. Voi vă bazaţi pe flotă, iar acesta nu este un război dus pe mare. Generalii noştri cred că Marea Britanie nu va influenţa prea mult desfăşurarea ostilităţilor.

— Şi tu eşti de acord cu asta?

— Eu cred că nu este niciodată înţelept să-ţi faci duşman un vecin bogat şi puternic. Însă am pierdut acea dispută.

Iar asta se întâmplase în mod repetat în ultimele două săptămâni, se gândi Maud cu disperare. În fiecare ţară, cei care se împotriveau războiului fuseseră învinşi. Austriecii atacaseră Serbia, deşi s-ar fi putut abţine; ruşii se mobilizaseră în loc să negocieze; germanii refuzaseră să participe la o conferinţă internaţională care să lămurească problema; francezilor li se oferise şansa de a rămâne neutri şi îi dăduseră cu piciorul; iar acum britanicii erau pe punctul de a intra în război, deşi ar fi putut rămâne cu uşurinţă pe margine.

Grey ajunsese să peroreze.

— Am prezentat faptele esenţiale în faţa Camerei şi dacă, după cum nu mai pare atât de improbabil, suntem siliţi – şi încă repede – să luăm poziţie în aceste chestiuni, atunci – de vreme ce ţara realizează care este miza, care sunt adevăratele lucruri aflate în joc, magnitudinea pericolelor ce pândesc vestul Europei, pe care m-am străduit să le descriu în faţa Camerei – cred că noi vom primi sprijin deplin, nu doar de la Camera Comunelor, ci şi din determinarea, hotărârea, curajul şi rezistenţa întregii ţări.

Se aşeză în mijlocul uralelor venite din toate părţile. Nu se votase, iar Grey nici măcar nu propusese ceva anume; însă era clar din reacţia parlamentarilor că erau gata de război.

Liderul opoziţiei, Andrew Bonar Law, se ridică să spună că guvernul se poate baza pe sprijinul conservatorilor. Maud nu era surprinsă: aceştia fuseseră dintotdeauna mai războinici decât liberalii. Însă fu uimită, la fel ca restul lumii, când liderul naţionaliştilor irlandezi spuse acelaşi lucru. Maud se simţea ca între nebuni. Oare era singura persoană de pe lume care îşi dorea pacea?

Numai liderul Partidului Laburist exprimă o poziţie diferită.

— Cred că dumnealui se înşală, rosti Ramsay MacDonald, referindu-se la Grey. Cred că guvernul pe care îl reprezintă şi în numele căruia vorbeşte se înşală. Cred că istoria va dovedi că s-au înşelat.

Însă nimeni nu mai asculta. Unii parlamentari părăseau deja încăperea. Galeria se golea şi ea. Fitz se ridică în picioare şi restul celor din grupul său îl urmară de îndată. Maud se ridică şi ea, indiferentă la ce se petrecea în jur. Jos, în Cameră, MacDonald zicea:

— Dacă bunul şi distinsul domn ar fi venit azi aici ca să ne spună că ţara noastră este în primejdie, nu mi-ar fi păsat cărui partid i se adresează ori cărei clase sociale, noi l-am fi susţinut… Ce rost are să vorbeşti despre a sări în ajutorul Belgiei când, de fapt, ne amesteci într-un război european?

Maud ieşi