— Vreau să spun, ştie că le-ai făcut cadou agentul său?

— Vreau să vii imediat la Langley şi să stabileşti condiţiile cu omologii tăi americani. Randy îţi va organiza transportul. Palfrey?

— Ştie? am repetat eu.

Clive se refugie într-una din lungile sale tăceri telefonice, în care se presupune că te gândeşti la toate modalităţile în care ai putut greşi.

— Ned va fi pus la curent de îndată ce se va întoarce la Londra. Mulţumesc. Acest lucra se va întâmpla foarte curând. Până atunci, contez pe discreţia ta. Rolul Casei Rusia va fi respectat. Sheriton acordă toată importanţa posibilă acestei colaborări. S-ar putea chiar să fie lărgită, pe baze permanente. Ned ar trebui să fie recunoscător.

Mai mult decât oriunde, ştirea a fost primită cu entuziasm de către presa de specialitate britanică. „Căsătorie cu viitorul”, anunţa Book News după câteva săptămâni, într-un articol dedicat Târgului de carte de la Moscova.

Mult cântată logodnă dintre Abercrombie & Blair din Norfolk Street, Strand şi Potomac Traders Inc. din Boston, Massachusetts este acum oficială. Antreprenorul de o sută de kilograme, Jack Henziger, a făcut să se încline balanţa în favoarea lui Barley Scott Blair de la Abercrombie & Blair, adăugându-i o societate pe acţiuni, Potomac & Blair, care plănuieşte o mare ofensivă pe pieţele ce se dezvoltă rapid în ţările blocului răsăritean. „Este o vitrină către mâine”, declară încrezător Henziger. Înainte, către Târgul de carte de la Moscova!

Comunicatul de presă era însoţit de o fotografie emoţionantă a lui Barley şi a lui Jack Henziger strângându-şi mâinile deasupra unui vas cu flori. Fotografia a fost făcută de către fotograful Serviciului în casa conspirativă din Knightsbridge. Decoraţiunea florală îi aparţinea domnişoarei Coad.

M-am întâlnit cu Hannah a doua zi după reîntoarcerea mea de pe Insulă, gândindu-mă că vom face dragoste. Mi s-a părut înaltă şi radioasă, aşa cum arăta întotdeauna când n-o văd un timp îndelungat. Era joi şi îşi ducea fiul, Giles, în vârstă de paisprezece ani, la un şarlatan de medic consultant din spatele străzii Harley. N-am avut niciodată cine ştie ce simpatie pentru Giles, fără doar şi poate pentru că a fost conceput în semn de ripostă, mult prea curând după ce am expediat-o pe Hannah înapoi la Derek. Stăteam în obişnuita noastră cafenea în faţa unei ceşti de ceai de nebăut, aşteptând ca Giles să iasă de la consultaţie. Hannah fuma, lucru pe care-l detest. Dar o doream, iar ea ştia.

— Pe unde ai fost în America? spuse ea ca şi cum ar fi avut vreo importanţă.

— Habar n-am. Pe o insulă plină de vulturi pescari şi de vreme urâtă.

— Pariez că nu erau vulturi adevăraţi.

— Ba da. Sunt un lucru obişnuit acolo.

Am citit în ochii ei înfierbântaţi că mă dorea şi ea.

— Oricum, trebuie să-l duc pe Giles acasă, spuse, atunci când ne citiserăm suficient gândurile.

— Urcă-l într-un taxi, i-am sugerat eu.

Dar în momentul acela redevenisem deja adversari, iar clipa de graţie murise.

Katia l-a luat pe Barley la orele zece, duminică dimineaţa, din faţa intrării imensului hotel Mejdunarodnaia, unde Henziger insistase să tragă. Occidentalii îi spuneau, simplu, Mej. Atât Wicklow, cât şi Henziger, instalaţi în marele hol, ridicol de pompos, au asistat la fericita revedere şi la plecarea celor doi.

Ziua era minunată, mirosea a toamnă. Barley venise s-o aştepte foarte devreme, umblând de colo-colo prin curtea din faţă, printre limuzinele cu geamuri fumurii, care-i aduceau şi-i descărcau în flux continuu pe şefii Lumii a Treia. În sfârşit, apăru şi Lada ei roşie, care, printre limuzine, părea o explozie de râs la o înmormântare. Anna îşi flutura mâna albă ca o batistă, prin geamul din spate, iar Serghei, aşezat lângă ea ca un comisar băţos, se ţinea de plasa de pescuit.

Era important ca Barley să-i vadă întâi pe copii. Gândise la acest lucru şi spusese că aşa trebuie să procedeze pentru că şi cel mai mic detaliu conta, nimic nu trebuia lăsat la voia întâmplării. Doar după ce le-a făcut semn cu mâna entuziast amândurora şi s-a strâmbat la Anna, prin geamul din spate, îşi permise să se uite în faţă, unde unchiul Matvei stătea ţeapăn pe scaunul din dreapta, faţa lui lucioasă şi cafenie strălucind ca o castană, iar ochii săi de marinar clipind sub borul şepcii cu pătrăţele. Fie că va fi soare, fie că va fi furtună, unchiul Matvei se hotărâse să-şi pună hainele cele mai bune în onoarea marelui englez: haină de gabardină, cele mai bune ghete şi un papion. La rever îşi prinsese o insignă emailată, cu steagurile încrucişate ale revoluţiei. Matvei coborî geamul din dreptul lui, iar Barley îi întinse o mână şi-i strigă de câteva ori: „Bună ziua, bună ziua”. Abia apoi îndrăzni s-o privească pe Katia. Înainte de a reuşi să-i zâmbească, a intervenit un moment de impas, ca şi cum ar fi uitat rolul său, povestea de acoperire sau, pur şi simplu, încremenise văzând-o cât de frumoasă era.

Katia însă nu manifesta nicio reticenţă.

Sări din maşină. Purta o pereche de pantaloni prost croiţi şi arăta minunat în ei. Se repezi către el radiind de fericire şi de încredere. Strigă: „Barley!” Când ajunse la el, deschise atât de larg braţele, încât trupul ei i se oferea cu bucurie şi inocenţă pentru a fi îmbrăţişat. Ca o bună rusoaică cuminte, scrută cu demnitate îmbrăţişarea, dându-se înapoi, dar fără să-l lase din mâini, examinându-i faţa, părul, îmbrăcămintea veche de iarnă şi lăsând să-i scape un val spontan de vorbe amabile.

— Ce bucurie, Barley! Sunt într-adevăr atât de bucuroasă să te revăd! exclamă ea. Bun venit la târgul de carte, bun venit din nou la Moscova! Lui Matvei nu-i venea să creadă când ai dat telefon de la Londra! „Englezii au fost dintotdeauna prietenii noştri, a spus el. L-au învăţat pe Petru să navigheze, iar dacă acesta n-ar fi ştiut acest lucru, nici astăzi n-am fi avut flotă.” Se referea la