Îi dădu drumul din braţe şi, ca un idiot fericit, cum arata în momentul acela, Barley exclamă: „Dumnezeule, aproape că uitasem!” Se întoarse să ia sacoşele din plastic, pe care le sprijinise de zidul hotelului, lângă intrare. În momentul când a reapărut, Matvei a încercat să coboare din maşină, pentru a-i face loc în faţă, dar Barley nici nu a vrut să audă.

— Nu, nu, nu şi nu! O să mă simt foarte bine cu gemenii. Mulţumesc, oricum, Matvei. Apoi îşi strecură cu greutate trupul lung pe bancheta din spate de parcă ar fi manevrat o semiremorcă şi distribui pachetele, în vreme ce gemenii chicoteau de uimire: occidentalul ăsta uriaş, cu ciolanele lui lungi ce nu încap nicăieri, ne-a adus ciocolată englezească, creioane colorate elveţiene, caiete de desen, câte unul de fiecare şi cărţile lui Beatrix Porter în englezeşte, iar unchiului Matvei o pipă frumoasă, care, după cum a spus Katia, îl va face nemaipomenit de fericit. I-a adus pe deasupra şi un pachet de tutun englezesc.

Iar pentru Katia, tot ceea ce şi-ar fi putut dori pentru restul vieţii: rujuri, un pulover, parfumuri şi o eşarfă franţuzească prea frumoasă pentru a putea fi purtată.

Totul s-a consumat până când Katia a ieşit din curtea hotelului. Maşina hurducăia către autostrada ciupită de vărsat, iar ea pălăvrăgea despre târgul de carte ce se deschidea a doua zi, încercând neîndemânatic să se strecoare printre gropile pline de apă.

Se îndreptau către răsărit. Deasupra lor strălucea un soare prietenos, auriu, de septembrie, făcând până şi suburbiile Moscovei să pară frumoase. Dar au intrat curând în zona tristă de câmpie de la marginea Moscovei, cu câmpuri fără stăpân, cu biserici părăsite şi cu transformatoare de înaltă tensiune înconjurate de garduri. Parcuri de dacha vechi se iveau ici şi colo de-a lungul şoselei. Frontoanele sculptate şi grădiniţele împrejmuite îi aminteau lui Barley de staţiile de cale ferată engleze, provinciale ale tinereţii lui. De pe locul din faţă, Matvei îi otrăvea acum pe toţi cu noua sa pipă, manifestându-şi extazul prin norii de fum. Katia însă era prea ocupată să le arate priveliştea pentru a-i mai da cine ştie ce atenţie.

— În spatele dealului aceluia e combinatul metalurgic cutare, Barley. Clădirea aia de ciment prăpădită din stânga ta e un colhoz.

— Grozav! spuse Barley. Fascinant! Şi ce zi, ooo!!

Anna îşi împrăştiase creioanele în poală şi descoperise că, dacă le lingea vârfurile, acestea lăsau urme ca de acuarele. Serghei o pisa să le pună înapoi în cutia de tablă, iar Barley încerca să facă pace între ei, schiţând animale în caietul ei de desen pe care ea urma să le coloreze. Drumurile Moscovei nu sunt însă prea amabile cu artiştii.

— Nu verde, prostuţo, îi spuse el. Cine-a mai văzut vacă verde? Katia, pentru numele lui Dumnezeu, fiica ta crede că vacile sunt verzi.

— O, Anna a mea este o fantezistă! exclamă Katia râzând, adresându-i-se repede Annei peste umăr, care chicoti către Barley.

Dar toate acestea trebuiau auzite peste monologul neîntrerupt al lui Matvei, peste ilaritatea nebună a Annei şi interjecţiile îngrijorate ale lui Serghei, ca să nu mai spunem de hârâitul chinuit al motorului mic. Nimeni nu se mai auzea decât pe sine. Au părăsit brusc şoseaua, au traversat o pajişte şi au suit dealul fără să urmeze vreun drumeag, spre marea veselie a copiilor şi a Katiei, în timp ce Matvei îşi ţinea şapca cu o mână şi pipa cu cealaltă.

— Vezi? îl întrebă Katia pe Barley, acoperind vacarmul ca şi cum găsise un argument solid într-o ceartă prelungită între îndrăgostiţi. În Rusia putem să ne ducem exact unde ni se năzare, cu condiţia să nu intrăm pe domeniile milionarilor sau oficialităţilor noastre guvernamentale.

Au trecut coama dealului în hohote de râs şi mai puternice şi au coborât panta plină de iarbă, apoi au urcat din nou, ca o bărcuţă curajoasă în voia unui val, până la un drum de ţară pe malul unui pârâu. Apa ajungea până la un crâng de mesteceni, iar drumul continua alături de el. Katia reuşi cumva să oprească maşina, trăgând din toate puterile de frâna de mână, ca şi cum ar fi încetinit o sanie dezlănţuită. Erau singuri în paradis; aveau la dispoziţie un pârâu pe care puteau să construiască diguri, un mal pe care să întindă un picnic şi loc berechet să joace lapta cu băţul lui Serghei şi cu o minge pe care au scos-o din portbagaj. Toată lumea trebuia să stea în cerc, un jucător ţinând bâta, iar altul aruncând mingea. Anna, după cum s-a dovedit foarte repede, nu se prea înnebunea după lapta. Marea ei ambiţie era să ajungă la capătul jocului râzând cât se poate de mult şi apoi să se aşeze la masă şi să cocheteze cu Barley. Serghei, soldatul, era însă un mare adept al jocului, iar Matvei, marinarul, era de-a dreptul fanatic. În timpul acesta, Katia întinse pe jos cele necesare picnicului şi-i explică importanţa mistică a jocului în evoluţia civilizaţiei occidentale.

— Matvei mă asigură că acest joc se află la originea baseballului american şi a crichetului englezesc. El crede că a fost introdus la voi de către imigranţii ruşi. Sunt sigură, de asemenea, că îşi închipuie c-a fost inventat de către ţarul Petru cel Mare.

— Dacă este adevărat, reprezintă moartea Imperiului, spuse Barley grav.

Lungit în iarbă, Matvei trăncănea încântat, pufăind din noua lui pipă. Ochii săi, de un albastru atât de profund, pierduţi în trecutul glorios al Leningradului, aveau o strălucire eroică. Katia însă îl asculta ca pe un aparat de radio ce nu poate fi închis. Reţinea câte un detaliu şi rămânea surdă la restul. Traversă un petic de iarbă, se urcă în maşină, închise portiera în urma ei şi reapăru după câteva clipe în şort, ducând în mână o sacoşă de muşama cu mâncarea pentru picnic, sandviciurile fiind învelite în hârtie de ziar. Pregătise kotleti reci, friptură de pui rece, plăcintă cu carne. Avea castraveţi muraţi şi ouă fierte