Serghei stătea în picioare pe malul pârâului, mângâind faţa apei cu plasa de pescuit. Visul său, le explică apoi Katia, era să prindă un peşte şi să-l gătească pentru toţi cei care erau în grija lui. Anna desena. Se îndepărta cu ostentaţie de lucrare pentru ca toţi ceilalţi să o poată admira. Dorea să-i dea lui Barley un autoportret pe care acesta să-l pună pe perete în camera lui din Londra.

— Întreabă dacă eşti însurat, traduse Katia, cedând sâcâielilor fetiţei.

— În momentul de faţă nu sunt, dar sunt oricând disponibil.

Anna puse altă întrebare, dar Katia se înroşi şi o repezi. Îndeplinindu-şi misiunile loialiste, Matvei stătea întins pe spate, cu şapca trasă pe ochi, trăncănind de unul singur despre Dumnezeu ştie ce, dar oricum despre ceva care îl încânta.

— În curând va descrie asediul Leningradului, zise Katia cu un zâmbet afectuos.

Făcu o pauză, privindu-l pe Barley. Voia să spună: „Acum putem vorbi”.

Camionul cenuşiu plecă; era şi timpul. Barley îl observase iritat peste umărul Katiei, sperând că nu le este ostil şi că, oricum, o să-i lase în pace. Geamurile laterale ale cabinei erau prăfuite. Uşurat, îl văzu cum se îndepărtează, zdruncinându-se până la drum şi apoi dispărând.

— O, e foarte bine, spunea Katia. Mi-a scris o scrisoare lungă, iar în ceea ce îl priveşte totul este nemaipomenit. A fost bolnav, dar sunt sigură că s-a refăcut complet. Are o mulţime de probleme de discutat cu tine şi va veni special la Moscova în timpul târgului pentru a se întâlni cu tine şi a afla ce progrese s-au mai făcut în privinţa cărţii lui. Ar dori să vadă manuscrisul redactat, măcar o pagină. După părerea mea, ar fi primejdios, dar este foarte nerăbdător, vrea propuneri de titlu, vrea să vadă traducerea, până şi ilustraţiile. Cred că devine un autor dictatorial tipic. Va confirma toate acestea foarte curând şi va găsi un apartament unde să vă puteţi întâlni. Doreşte să facă el însuşi toate aranjamentele, îţi dai seama? Cred că ai o influenţă benefică asupra sa.

Katia scotocea în poşetă. Pe partea cealaltă a crângului de mesteceni parcase o maşină roşie, dar Katiei părea să nu-i pese decât de propria bună-dispoziţie.

— Părerea mea personală este că munca sa va fi în curând considerată inutilă. Ţinând seama de paşii rapizi realizaţi la convorbirile de dezarmare, de noua atmosferă de cooperare internaţională, toate aceste lucruri îngrozitoare vor aparţine în curând trecutului. Fireşte, americanii ne suspectează. Fireşte, noi îi suspectăm pe ei. Dar, dacă ne unim forţele, putem realiza o dezarmare totală şi putem preîntâmpina cu puterile noastre orice fel de alte conflicte în lume.

Avea un ton didactic, ce nu admitea nicio contrazicere.

— Cum putem preîntâmpina orice alte conflicte în lume dacă nu avem armele cu care să le preîntâmpinăm? obiectă Barley şi se alese cu o privire fulgerătoare datorită temerităţii sale.

— Barley, eşti occidental şi negativist cred, îi replică ea şi scoase un plic din poşetă. Tu, şi nu eu, ai fost cel care i-a spus lui Iakov că trebuie să facem cercetări asupra naturii umane.

„Nu e timbrată, observă Barley. Fără ştampila poştei. Doar «Katia», în litere slavone, cu scrisul lui Goethe, după cât se pare.” Dar n-aveai cum să fii sigur. Un straniu presentiment, ca o otravă sau un început de alergie, îl cuprinse pe Barley.

— După ce boală trebuia să-şi revină? întrebă el.

— Era nervos când v-aţi întâlnit la Leningrad?

— Eram amândoi. Din cauza vremii, replică Barley, aşteptând în continuare răspunsul.

Se simţea uşor ameţit de băutură sau poate îi căzuse greu ce mâncase.

— Era nervos pentru că era bolnav. Curând după întâlnirea voastră, a avut o gravă depresie nervoasă, atât de bruscă încât nici colegii săi n-au ştiut unde dispăruse. Bănuiau ce e mai rău. Un prieten de încredere ne-a spus că le-a fost teamă că murise.

— Nu ştiam că are alţi prieteni de încredere cu excepţia ta.

— M-a ales reprezentantul său faţă de tine. Are, fireşte, şi alţi prieteni, dar pentru alte lucruri…

Scoase scrisoarea, dar nu i-o înmână.

— Nu este exact ceea ce mi-ai spus data trecută, murmură el cu glas slab, continuând să se lupte cu simptomele crescânde de neîncredere.

Obiecţia lui o lăsă indiferentă.

— De ce ar trebui să se spună totul de la prima întâlnire? Omul trebuie să-şi ia măsuri de apărare. E normal aşa ceva.

— Presupun c-aşa este, o aprobă el.

Anna îşi terminase autoportretul şi voia ca lucrarea ei să fie imediat recunoscută. Se desenase culegând flori pe un acoperiş.

— Superb! exclamă Barley. Spune-i că-l voi atârna deasupra şemineului. Ştiu exact unde. Într-o parte este o fotografie a Antheei la schi, iar în cealaltă parte o fotografie a lui Hal, într-o barcă cu pânze. Anna va veni perfect la mijloc.

— Întreabă câţi ani are Hal, spuse Katia.

Avea nevoie să se gândească. Mai întâi să-şi amintească anul de naştere al lui Hal, apoi anul în care se aflau, apoi să scadă unul din celălalt, încercând să facă abstracţie de bâzâitul din urechile sale.

— Păi, Hal are douăzeci şi patru de ani. Dar mă tem că a făcut o căsătorie cam tâmpită.

Anna era dezamăgită. Se uita la ei cu reproş, în timp ce Katia reluase conversaţia.

— Cum am auzit că a dispărut, am încercat să-l contactez prin toate mijloacele obişnuite, dar n-am avut succes. Eram extrem de deprimată. Îi înmână în sfârşit scrisoarea cu ochii luminaţi de plăcere şi uşurare. Când o luă, mâna lui o strânse pe a ei fără să-şi dea seama, iar ea îl lăsă. Apoi, acum opt zile, ieri a fost o săptămână, deci într-o sâmbătă, exact la două zile după ce mi-ai telefonat de la Londra, Igor m-a sunat acasă: „Am nişte medicamente pentru tine. Să ne întâlnim la o cafea să ţi le dau”. Medicament este cuvântul de cod pentru scrisoare. Voia să spună că are o scrisoare de la Iakov. Am fost uimită şi foarte fericită. Sunt ani de zile de când Iakov nu mi-a mai trimis nicio scrisoare. Şi ce scrisoare!

— Cine este Igor? întrebă Barley vorbind tare pentru a acoperi tunetul gândurilor sale.

Erau cinci pagini cu un scris regulat şi lizibil