vină s-ar îngălbeni,

Pe cel neştiutor l-ar îngrozi

Şi-ar tulbura vederile şi-auzul

Oricui. Iar eu,

Un aiurit ş-un josnic ins, tânjesc,

Lunatic şi nevrednic de-al meu ţel,

Ne-nstare de-un cuvânt nici pentr-un rege

Al cărui tron şi viaţă-au fost răpite

Prin mârşave mijloace.

Nu cumva

Sunt un mişel?

Şi cine oare-mi spune

Că-s doar un ticălos şi-mi sparge ţeasta

Şi-mi smulge barba şi mi-o zvârle-n faţă,

Îmi dă un bobârnac şi-mi bagă-n gât

Minciuna până-n piept, o, cine oare? Ha!

Aşa mi-ar trebui, pe legea mea,

Căci nu-s decât un pui nesimţitor

De-amarul unei asupriri, fiindc-altminteri

Aş fi-ngrăşat ereţii-acestui cer

Cu măruntaiele tâlharului

Mişel, destrăbălat şi sângeros,

Pizmaş şi trădător şi crud tâlhar,

O, răzbunare!

Asin ce sunt! O, ce mai vitejie:

Eu fiul unui drag părinte-ucis,

Împins de cer în iad la răzbunarea-mi,

Să-mi vărs în vorbe focul, ca o târfă,

Să-njur întocmai ca o târâtură,

O slujnică!

Ruşine! Puah! Sus, cugete!

Se zice

Că la teatru-odată-un vinovat

A fost atât de răscolit de jocul

Actoricesc, încât mărturisit-a

Pe loc nelegiuirea săvârşită,

Omorul limbă n-are, dar grăieşte

Prin alte mijloace mai minunate.

Voi pune-aceşti actori să-mi joace-o piesă,

Ceva cum tatăl meu a fost ucis,

În faţa regelui. Am să-l pândesc,

Am să-l pătrund. Dacă măcar tresare,

Ştiu ce voi face.

Duhul ce-am văzut

E poate diavolul, că-i stă-n putere

Să-şi dea cea mai plăcută-nfăţişare

Şi folosindu-se de-a mea tristeţe

Şi slăbiciune — că-i puternic foarte

Pe-astfel de suflete — să m-amăgească

Şi să mă ducă la pierzare. Vreau

Dovezi mult mai temeinice ca astea.

Iar piesa mea-i capcana ce-n curând

Va prinde-n ea pe rege şi-al său gând.

 

 

ACTUL III

 

SCENA 1

O sală în castel. Intră regina, regele, Polonius,

Ofelia, Rosencrantz şi Guildenstern.

 

REGELE

Şi n-aţi putea afla, făr-a-l sili,

De ce se înveşmântă-n rătăcire

Şi tihna-acestor zile şi-o sfâşie

Cu-al nebuniei zbucium şi primejdie?

ROSENCRANTZ

El recunoaşte că e tulburat,

Dar pricina nu vrea s-o dea-n vileag.

GUILDENSTERN

Nici nu se lasă iscodit de noi,

Ci cu-aiurări şirete ne-ocoleşte

Când vrem să-l facem să mărturisească

Ceva-n privinţa lui.

REGINA

Cu voie bună?

Şi v-a primit—

ROSENCRANTZ

Ca un gentilom.

GUILDENSTERN

Dar cu o silnică bunăvoinţă

ROSENCRANTZ

Nimic nu-ntreabă, dar de-l întrebăm

Răspunde din belşug.

REGINA

Nu l-aţi poftit

La vreo petrecere?

ROSENCRANTZ

Întâmplător am întâlnit pe drum

O trupă, doamnă, de actori. I-am spus,

Şi parcă vestea l-a cam bucurat.

Ei sunt aici şi ştiu că au poruncă

Să joace-n faţa lui deseară.

POLONIUS

Aşa e.

Şi m-a rugat să stărui să poftiţi

Măria voastră amândoi de faţă.

REGELE

Din toată inima. Sunt bucuros

S-aud că se desfată.

Voi, domnii mei, mereu să-l îndemnaţi

Către plăceri călăuzindu-i gândul.

ROSENCRANTZ

Prea bine, doamne.

(Ies Rosencrantz şi Guildenstern.)

REGELE

Tu, regină, du-te,

Căci pe Hamlet chematu-l-am in taină

S-o poată întâlni aci pe-Ofelia,

Aşa, ca dintr-o simplă întâmplare.

Eu însumi şi-al ei tată, ca iscoade

Îndrituite-a şti, am pus la cale

Că stând la pândă făr-a fi văzuţi

Să judecăm în voie, după fapte

Şi după vorba şi purtarea lui,

De-s chinurile dragostei de vină,

Ori nu, în suferinţa-i.

REGINA

Mă supun.

Cât despre tine, aş dori, Ofelia,

Ca frumuseţea ta să fie tâlcul

Durerii lui Hamlet. Şi harul tău

Să-l ducă iar pe-adevărata-i cale,

Spre cinstea ta şi-a lui.

OFELIA

De-ar fi aşa!

(Iese regina.)

POLONIUS

Ofelia, plimbă-te pe-aci. Stăpâne

Cu voia ta, să ne pitim.

(Către Ofelia.) Citeşte-n

Această carte, a ta singurătate

Printr-o asemenea-ndeletnicire

Să pară cu atât mai potrivită.

Ades suntem de-ocară pentru asta,

E mult prea dovedit că arătând

Un chip smerit, cucernice purtări,

Putem să-l îndulcim chiar şi pe dracul.

REGELE

(aparte)

O, asta este prea adevărat,

Ce bici cumplit pe cuget, ţi-e cuvântul!

Obrajii târfei dreşi cu iscusinţă

Nu-s mai urâţi sub sulimanul lor

Ca fapta mea sub vorbele-mi alese.

O, grea povară!

POLONIUS

L-aud venind. Să ne ascundem, sire!

(Ies regele şi Polonius, intră Hamlet.)

HAMLET

A fi sau a nu fi: iată-ntrebarea!

E oare mai de laudă să suferi

În sinea ta, săgeţile şi praştia

Norocului vrăjmaş, sau mai degrabă

Să te-narmezi în faţa unei mări

De zbucium şi prin luptă s-o răpui?

Să mori, să dormi... nimic mai mult. Să ştii

Că printr-un somn poţi pune-odată capăt

Durerii sufleteşti şi-atâtor chinuri

Ce-s partea cărnii, iată o-ncheiere

Spre care năzuim. Să mori, să dormi;

Să dormi poate visând? Aici stă totul.

Ce vise-n somnul morţii poţi visa

Când am scăpat vremelnicei strânsori?

E tocmai ce ne-ndeamnă-a pregeta,

Şi-aici se află şi acea-ndoială

Ce dă restriştii-o viaţă — atât de lungă.

O, cine-ar mai răbda dispreţul, biciul

Acestor vremi şi-obida asupririi,

Jignirea-adusă numelui de om,

Durerea dragostei ne'mpărtăşite,

Trufia dregătorilor, dreptatea

Zăbavnică, bătaia din picior

Pe care vrednicia răbdătoare

O tot îndură de la nedestoinici,

Când liniştea şi-ar căpăta-o singur

C-un vârf de jungher. Cine-ar sta să-şi ducă

Povara vieţii-n geamăt şi sudori,

De n-ar fi spaima de ceva de-apoi,

De ţărmul neştiut de unde nimeni

N-a mai venit şi care ne-ngrozeşte

Făcându-ne mai lesne să-ndurăm

Urgiile de-aici, decât să tindem

Spre altele pe care nu le ştim.

Şi cugetul ne schimbă-n bieţi mişei,

Încât firescul chip al hotărârii

Sub raza slabă-a gândului păleşte,

Şi-avânturile cele mai măreţe

Sub semnu-acesta se abat din drum

Şi pier ca faptă. Dar tăcere, iat-o

Pe mândra Ofelia. Nimfă, pomeneşte

În ruga ta de mine, păcătosul.

OFELIA

Stăpâne scump, ce faci de-atâta vreme?

HAMLET

Smerite mulţumiri. Eu? Bine, bine...

OFELIA

Păstrez, măria ta, din parte-ţi daruri,

Şi vreau de mult să ţi le-napoiez.

Primeşte-le, te rog.

HAMLET

                           Nu, nicidecum,

Eu niciodată nu ţi-am dat nimic.

OFELIA

Mărite doamne, mi le-ai dat, ştii bine,

Şi însoţite de atât de dulci

Cuvinte,-ncât păreau şi mai bogate.

De vreme ce mireasma le-a pierit,

Ia-le înapoi, căci pentru-o fire-aleasă

Bogatul dar îşi pierde-ntregul preţ

Când cel ce-a dat se-arată rău la suflet.

Stăpâne, iată-le aci.

HAMLET

Ha! ha! Eşti cinstită?

OFELIA

Stăpâne?

HAMLET

Eşti frumoasă?

OFELIA

Ce vrei să spui, măria ta?

HAMLET

Că dacă eşti cinstită şi frumoasă, cinstea ta nu trebuie să stea la sfat cu frumuseţea.

OFELIA

Dar stăpâne, cu cine oare s-ar putea mai bine însoţi frumuseţea decât cu cinstea?

HAMLET

Adevărat! Fiindcă puterea frumuseţii e mai curând în stare să facă o codoaşă din nevinovăţie, decât nevinovăţia să facă frumuseţea să-i semene. Lucrul acesta părea cândva un paradox, însă vremurile de azi îi dau dreptate. Te-am iubit odată...

OFELIA

Cel puţin, stăpâne, aşa m-ai făcut să cred.

HAMLET

N-ar fi trebuit să mă crezi. Fiindcă virtutea nu poate altoi un trunchi bătrân până într-atât, încât să nu se mai simtă nici urmă din ce-a fost înainte.

Nu te-am iubit.

OFELIA

Cu atât mai rău m-am înşelat.

HAMLET

Du-te la mănăstire! De ce să dai naştere unor păcătoşi? Eu însumi sunt oarecum cinstit, totuşi m-aş putea învinui de asemenea fapte, încât ar fi fost mai bine de nu mă aducea mama pe lume. Sunt prea semeţ, răzbunător, ambiţios şi atâtea păcate îmi stau la îndemână, câte nu am gânduri să le cuprind, închipuire să le dau viaţă, sau răgaz să le înfăptuiesc. La ce bun să se mai târască între cer şi pământ unul ca mine? Toţi sânteni nişte păcătoşi nemaipomeniţi. Să nu-l crezi pe nici unul dintre noi. Du-te la mănăstire! Unde e tatăl tău?

OFELIA

Acasă, măria ta.

HAMLET

Închideţi uşile peste el, ca să nu facă pe nerodul decât la el acasă. Rămâi cu bine!

OFELIA

O, Doamne sfinte, ajută-i!

HAMLET

Dacă te măriţi, îţi dau ca zestre acest