blestem: de-ai fi ca gheaţa de curată, ca zăpada de neprihănită şi de bârfeală tot să nu scapi. Du-te la mănăstire! Du-te! Adio! Sau dacă trebuie să te măriţi cu orice preţ, ia un nerod, căci oamenii cu cap ştiu prea bine ce dihănii faceţi din ei. La mănăstire! Du-te, cât mai repede. Drum bun!

OFELIA

O, puteri cereşti! Tămăduiţi-l!

HAMLET

Am auzit vorbindu-se destule şi despre sulimanurile voastre. Dumnezeu v-a dat un chip şi voi vă faceţi altul; ţopăiţi, umblaţi în buiestru, pociţi cuvintele, daţi felurite porecle făpturilor Domnului şi vă prefaceţi poftele în nevinovăţie. Pleacă. Nu mai vreau să aud nimic; m-aţi înnebunit. Îţi spun că n-o să mai fie căsnicii. Toţi cei care au apucat să se însoare mai demult o să trăiască, afară de unul. Ceilalţi să rămână aşa cum se află. Du-te la mănăstire!

(Iese.)

OFELIA

Cu minte-aleasă se destramă-aici!

El, ochi şi grai şi spadă totodată,

Curtean şi cărturar şi-ostaş.

Nădejdea

Şi floarea-acestei mândre ţări.

Oglinda

Şi pilda frumuseţii-n chip şi port.

El, pilda tuturor, s-a prăbuşit!

Iar eu, din doamne cea mai oropsită,

Ce supt-am mierea, cântul şoaptei lui,

Văd azi cum mintea-i ieri atotstăpână,

Cu aspru glas, din tonul lui clintit,

Răsună-asemeni unui clopot spart.

Făptura-i fără seamăn şi în floare

De suflul nebuniei veştejită-i.

Vai mie, c-am văzut ce am văzut

Şi văd acum ce mi-a fost dat să văd.

(Reintră Regele şi Polonius.)

REGELE

Iubire? Alta-i suferinţa lui,

Iar spusele-i, deşi-s cam fără şir,

Nu-s tocmai de nebun. În al său suflet

Tristeţea lui cloceşte-un gând ascuns,

Şi de-o rodi, mă tem, de vreo primejdie.

Ca s-o pre'ntâmpin deci, am hotărât

Să plece-n mare grabă-n Englitera

Să ceară-ntârziatul ei tribut.

Şi poate-atâtea mări şi ţări străine

Cu noua lor privelişte s-alunge

Din inimă acel ceva ce-l roade

Şi-l scoate din sărite. Ce crezi oare?

POLONIUS

Că bine-ar fi! Cred totuşi că-nceputul

Şi-izvorul suferinţei lui porneşte

Dintr-o iubire neîmpărtăşită.

Ofelia, tu nu mai eşti ţinută

Să-mi povesteşti ce spusu-ţi-a Hamlet;

Aflat-am totul. Sire, cum ţi-e voia,

Dar dacă socoteşti că-i nimerit,

Îngăduie-i reginei, mamei lui

Ca singură, după sfârşitul piesei,

Să-l întâlneascâ, să-i asculte păsul.

Reginei spune-i să-i vorbească neted.

Voi sta la pândă, cu-nvoirea ta,

S'-aud tot ce-or vorbi. De nici regina

Nu poate să-l descoase, atunci trimite-l

În Anglia, sau poate-ntemniţează-l

Oriunde gândul tău cel prea-nţelept

Va hotărî.

REGELE

Să fie precum zici.

Sminteala când la cei de sus s-arată

Nu trebuie în voia ei lăsată.

(Ies.)

 

SCENA 2

O sală în castel. Intră Hamlet şi actorii.

 

HAMLET

Te rog spune tirada răspicat şi curgător, aşa cum am rostit-o eu; dacă însă te-apuci să răcneşti, cum fac mulţi actori de-ai voştri, pun mai bine pe crainicul târgului să-mi strige stihurile. Nici să nu dai din mâini prea tare, aşa de pildă ca şi cum ai tăia aerul cu ferestrăul. Fii cât mai potolit. Chiar în mijlocul noianului, al furtunii — ca să zic aşa — în vârtejul pasiunii, trebuie să cauţi să păstrezi o măsură care s-o mai astâmpere puţin. Oh! Mă doare în suflet când aud vreun vlăjgan cu căpăţâna vârâtă într-o perucă, sfâşiind o pasiune în bucăţi, făcând-o zdrenţe, şi spărgând urechile spectatorilor de la parter, care, de cele mai multe ori, nu sunt în stare să preţuiască altceva decât pantomime de neînţeles şi gălăgia. Pe unul ca ăsta, ce se crede mai grozav decât Termagant şi mai Irod decât Irod-împărat, aş pune să-l bată cu biciul. Te rog, fereşte-te de astfel de lucruri.

ÎNTÂIUL ACTOR

Îţi făgăduiesc, măria-ta.

HAMLET

Să nu fii totuşi nici prea molatic. Dar lasă-te călăuzit de bunul simţ. Potriveşte fapta cu vorba şi vorba cu fapta; ia aminte numai să nu depăşeşti măsura; fiindcă tot ce întrece armura se abate de la scopul teatrului, acest scop fiind încă de la începuturile sale şi până astăzi să se păstreze ca o oglindă a firii; să arate virtuţii adevăratele ei trăsături, păcatului icoana lui şi tuturor vremilor şi vârstelor tiparul lor. Dacă depăşeşti acest ţel, sau dacă nu-l poţi atinge, chiar de-ai face să râdă de prostănaci, nu poţi decât să nemulţumeşti un om cu mintea întreagă. Iar părerea unuia ca acesta trebuie, în preţuirea voastră, să atârne tot atât de greu cât mulţimea întreagă care umple teatrul. Sunt şi unii actori, i-am văzut jucând şi am auzit pe alţii ridicându-i în slava cerului, n-aş vrea să vorbesc cu patimă, care nu mai aveau nimic creştinesc în spusa lor, nici măcar înfăţişarea de creştin, de păgân, sau chiar de om n-o mai aveau. Se umflau în pene şi răgeau de am ajuns să cred că i-a făcut oameni vreun salahor de-al creaţiunii şi că i-a făcut greşit, aşa de cumplit maimuţăreau tot ce e omenesc.

ÎNTÂIUL ACTOR

Trag nădejde că noi am îndreptat oarecum cusurul ăsta.

HAMLET

Îndreptăţit cu totul. Şi nu îngăduiţi celor ce fac pe paiaţele să spună mai mult decât e scris pentru ei. Sunt unii care se pornesc pe râs, ca să facă să râdă câţiva spectatori nerozi, deşi între timp se joacă vreo scenă însemnată, pe care ar trebui s-o asculte. Urât obicei! Şi trădează o ambiţie vrednică de milă la caraghiosul care se foloseşte de asemenea mijloace. Duceţi-vă să vă pregătiţi!

(Ies actorii, intră Polonius, Rosencrantz şi Guildenstern.)

HAMLET

Ce s-a întâmplat, domnul meu? Doreşte regele să asculte piesa?

POLONIUS

Da. Şi regina de asemenea. Chiar acum.

HAMLET

Roagă-i pe actori să se grăbească.

(Iese Polonius.)

Voi doi vreţi să daţi ajutor ca să fie gata mai repede?

ROSENCRANTZ şi GUILDENSTERN

Negreşit, măria-ta.

(Rosencrantz şi Guildenstern ies.)

HAMLET

Hei, Horaţio!

(Intră Horaţio.)

HORAŢIO

Aici sunt, stăpâne drag, la porunca măriei tale.

HAMLET

Horaţio, tu eşti omul cel mai drept

Cu care am avut vreodat-a face —

HORAŢIO

O, scumpul meu stăpân...

HAMLET

                                     Nu-i măgulire,

Căci ce folos aş trage de la tine,

Tu care-ai numai voia ta cea bună

Drept hrană şi veştmânt? Ce linguşire

Cuvine-se săracului? Mai bine

Mieroasa limbă s-o lăsăm să lingă

Deşarta şi neroada strălucire,

Genunchii să se-ndoaie din ţâţâni

Câştigului adus prin linguşire.

M-auzi? De când mi-e sufletul stăpân,

Şi ştie osebi pe-un om de altul,

Pe tine te-am pecetluit şi-ales;

Ai fost ca unul ce tot suferind,

Nu suferă nimic, bărbatul care

Primea lovirea sau surâsul soartei

Şi mulţumea la fel pentru-amândouă.

Să fie binecuvântaţi acei

În care sângele şi judecata

Se află-atât de bine contopite

Încât ei nu-s asemeni unui fluier

Ce-n degetele soartei va să cânte

Ce-i place ei. Dă-mi omul care

Nu-i robul patimei, şi-l voi purta

În miezul inimii,-n străfundul ei,

Precum te port pe tine.

Dar destul.

Deseară-n faţa regelui se joacă

O piesă amintind împrejurarea

De care ţi-am vorbit, aşa cum fost-a

Ucis al meu părinte. Rogu-te,

Pe când vei urmări desfăşurarea,

Din răsputerea sufletului tău,

Pândeşte-l pe-al meu unchi.

Şi dac-ascunsa

Nelegiuire nu