Fiindcă am vorbit despre oraş, să nu uităm să pomenim şi de sat Mulţi dintre liberalii de astăzi obişnuiesc să învinuiască satul de obtuzitate politică şi conservatorism. Dar satul dinainte de război, în totalitatea lui, în majoritatea lui covârşitoare, era lucid, incomparabil mai lucid decât oraşul, el nu împărtăşea câtuşi de puţin divinizarea tătucului Stalin (şi nici ideea revoluţiei mondiale). El judeca pur şi simplu normal şi nu uitase cum i-au făgăduit pământ şi cum i l-au luat; cum a trăit, cum a mâncat şi s-a îmbrăcat înainte de colhozuri şi în timpul colhozurilor; cum îi luau viţelul, oaia, ba chiar şi găina din curte; cum au pâhgărit şi batjocorit bisericile, în vremea aceea la sate nu prea se pomenise de radio, şi nu în fiecare sat era un ştiutor de carte ca să citească ziarele, şi toţi aceşti Ceang-Tzo-lin33, Macdonald34 ori Hitler nu erau pentru satul rus decât nişte imbecili străini şi inutili.

  Într-un sat din regiunea Riazan, la 3 iulie 1941, nişte ţăranii se adunaseră lângă fierărie şi ascultau la difuzor discursul lui Stalin35. Şi numai ce tătucul, până atunci atât de dur şi neînduplecat la lacrimile ţăranilor ruşi, a început cu voce pierită şi plângăreaţă: „Fraţi şi surori!” – un ţăran a replicat gâtlejului negru de hârtie:

  — A-a-a, pui de lele, dar pe asta n-o vrei tu? Şi a schiţat spre difuzor un gest grosolan, îndrăgit de ruşi, constând în îndoirea braţului din cot şi mişcarea lui în sus şi în jos.

  Şi ţăranii s-au prăpădit de râs.

  Dacă am colinda prin sate şi i-am chestiona pe toţi martorii, am afla zeci de mii de astfel de cazuri, poate şi mai usturătoare.

  Aceasta era starea de spirit a satului rus la începutul războiului şi, prin urmare, a acelor rezervişti, care au băut ultima lor jumătate de litru la haltă şi au dansat în ţărână cu cei dragi, în plus, ne-am pricopsit şi cu această înfrângere cum ruşii nu-şi aduc aminte să mai fi avut vreuna, şi uriaşele întinderi săteşti, până la ambele capitale şi până la Volga, şi multe milioane de ţărani au ieşit într-o clipă de sub puterea colhozurilor, şi s-a dovedit – destul cu minciunile şi cu fardarea istoriei! – Că Republicile nu vor decât independenţă! Satele – să fie eliberate de colhozuri! Muncitorii să scape de Decretele înrobitoare! Şi dacă veneticii n-ar fi fost atât de iremediabil mărginiţi şi înfumuraţi şi n-ar fi păstrat pentru Germania Mare comoda administraţie de stat a colhozurilor, n-ar fi plănuit mârşăvia de a transforma Rusia într-o colonie. – Atunci, ideea naţională nu s-ar fi întors acolo unde fusese veşnic înăbuşită, şi este puţiii probabil că am mai fi avut prilejul să sărbătorim cea de a douăzeci şi cincea aniversare a comunismului rus. (Şi cineva, vreodată,

  Va trebui să povestească şi despre partizani, cum ţăranii din teritoriile ocupate nu s-au dus la ei de bunăvoie. Cum, la început, ei s-au înarmat împotriva partizanilor, ca să nu le dea grânele şi vitele.)

  Cine îşi aminteşte marele exod al populaţiei din Caucazul de Nord din ianuarie 1943 şi cine poate să ne ofere ceva analog în istoria universală? Ca populaţia, îndeosebi cea sătească, să plece în masă cu inamicul înfrânt, cu străinii, numai să nu rămână cu ai lor, care erau învingători! Convoaie, convoaie nesfârşite prin gerurile şi viscolele năprasnice din ianuarie!

  Aici se află rădăcinile sociale ale acelor sute de mii de voluntari, care, în ciuda monstruozităţii hitlerismului, au ajuns la disperare şi au îmbrăcat uniforma duşmanului. Şi aici avem prilejul să venim din nou cu lămuriri despre vlasovişti.

  Iu Partea întâi a acestei cărţi, cititorul nu era pregătit să accepte tot adevărul (nici eu nu-l stăpânesc în întregime, se vor scrie studii speciale, pentru mine tema aceasta este colaterală). Acolo, la început, până când cititorul nu a parcurs, alături de noi, întregul itinerar al lagărelor, i-a fost prezentată doar o punere în gardă, o invitaţie la reflectare. Acum, după toate etapele, după toate puşcăriile de tranzit, după doborâtul copacilor şi lăturile lagărelor, poate că cititorul a devenit mai îngăduitor, în Partea întâi am vorbit despre acei vlasovişti, care au pus mâna pe armă din disperare, ca să scape de foamea din lagărele de prizonieri, să găsească o ieşire din impas. (De altfel, şi aici ar trebui să ne gândim: dacă nemţii au început să-i folosească pe prizonierii ruşi numai ca necombatanţi, pentru serviciile auxiliare ale armatei, în spatele frontului, şi pare-se că aceasta era cea mai bună soluţie pentru cei ce căutau să se salveze, atunci de ce aceştia au luat annele şi au pornit frontal contra Armatei Roşii?)

  Acum însă nu mai putem amâna, trebuie să vorbim şi despre aceia care încă înainte de 1941 nu visau nimic altceva decât să pună mâna pe armă şi să-i bată pe aceşti comisari roşii, cekişti şi colectivizatori! Vă amintiţi ce spunea Lenin: „O clasă asuprită care nu aspiră să deprindă mânuirea armelor, să aibă arme, nu merită decât să fie tratată aşa cum sunt trataţi robii” *. Iată însă că, spre fala noastră, războiul sovieto-german a arătat că noi nu suntem deloc acei robi împroşcaţi cu dispreţ în toate studiile istorice liberale: nu robii au pus mâna pe sabie ca să reteze capul tătucului Stalin. (Nu erau robi nici cei din partea aceasta, care şi-au îndreptat ţinuta în mantaua lor de oşteni ai armatei roşii. – Această formă complexă de libertate efemeră era imposibil de prevăzut din punct de vedere sociologic.)

  Aceşti oameni, care au îndurat pe pielea lor douăzeci şi patra de ani de fericire comunistă, ştiau încă din 1941 ceea ce nu ştia nimeni în lume: că pe toată planeta şi pe tot parcursul istoriei n-a existat regim mai rău, mai sângeros şi, totodată, mai perfid şi abil, decât cel bolşevic, care s-a autointitulat „sovietic”. Nici prin numărul celor martirizaţi, nici prin înrădăcinare în numărul mare al anilor, nici prin perspectiva proiectelor, nici prin totalitarismul