Pământ, nici chiar cu cel al ucenicului de Hitler, care în acea epocă a întunecat ochii întregului Occident. Şi iată că a venit vremea când aceşti oameni au intrat în posesia unei arme, şi oare, acum, ei trebuiau să se stăpâhească, să lase bolşevismul să supravieţuiască, să se consolideze din nou în cruda opresiune, şi de-abia atunci să înceapă lupta cu el (care nici până astăzi n-a început aproape nicăieri în lume)? Nu, firesc era să adopte metoda bolşevismului însuşi: aşa cum acesta şi-a înfipt colţii în trupul Rusiei, slăbită de Primul război mondial, tot aşa să fie lovit şi el, într-un moment identic, în Cel^de al Doilea!

  Încă din timpul războiului sovieto-finlandez din 1939 s-a manifestat ne-dorinţa noastră de a lupta. Această stare de spirit a încercat s-o folosească B. G. Bajanov, unul dintre adjuncţii apropiaţi ai lui Stalin: să-i întoarcă pe prizonierii din Armata Roşie, sub comanda ofiţerilor ruşi emigranţi împotriva frontului sovietic, nu pentru a lupta, ci pentru a convinge. Experimentul a eşuat din pricina capitulării neaşteptate a Finlandei.

  Când a început războiul sovieto-german – la zece ani după nimicitoarea colectivizare, la opt ani după marea molimă ucraineană (şase milioane de morţi, nici măcar observaţi de Europa vecină), la patru ani după dezlănţuirea demonică a NKVD-ului, la un an după legile înrobitoare privind producţia36, şi toate acestea când existau lagăre cu cincisprezece milioane de oameni în ţară şi amintirea clară încă a populaţiei vârstnice despre viaţa dinainte de revoluţie, impulsul firesc al poporului a fost să răsufle şi să se elibereze, simţământul firesc – dezgustul faţă de propria putere. Şi nu „i-a luat prin surprindere”, şi nu „superioritatea numerică a aviaţiei şi tancurilor” 3^ (fiindcă veni vorba – toate superiorităţile numerice aparţineau RKKA) explică atât de uşor încercuilile catastrofale – câte trei sute de mii (Bialystok, Smolensk) şi şase sute cincizeci de mii de bărbaţi înarmaţi (Briansk, Kiev), distrugerea unor fronturi întregi şi retragerea armatelor atât de nestăvilit şi atât de adâiic spre interior cum n-a cunoscut Rusia în toţi cei 1000 de ani şi, probabil, nici o altă ţară în nici un război, ci paralizia neaşteptată a puterii incapabile, de care supuşii au fugit, ca dinaintea unui cadavru atâfnat (Raikom-unle, gorko-murile au fost spulberate în cinci minute, şi Stalin a simţit că i se taie răsuflarea.) în 1941, această zguduire putea să meargă până la capăt în decembrie 1941, şaizeci de milioane din populaţia sovietică de o sută cincizeci de milioane nu se mai afla sub puterea lui Stalin! Nu degeaba ordinul lui Stalin (0019, 16 iulie 1941) bătea alarma: „Pe toate (!) fronturile există numeroase (!) elemente, care chiar aleargă în întâmpinarea inamicului şi la cel dintâi contact cu el aruncă armele”, (în încercuirea de la Bialystok, la începutul lui iulie 1941, din trei sute patruzeci de mii de prizonieri, douăzeci de mii erau dezertori!) Situaţia i se părea lui Stalin atât de disperată, îhcât în octombrie 1941 i-a propus telegrafic lui Churchill să debarce pe teritoriul sovietic douăzeci şi cinci-treizeci de divizii englezeşti. Ce comunist putea fi mai descurajat?

  Iată starea de spirit din vremea aceea: la 22 august 1941, comandantul regimentului 436 infanterie, maiorul Kononov a declarat deschis regimentului său că trece la nemţi, ca să intre în Armata de Eliberare, care trebuia să-l răstoarne pe Stalin, şi a invitat cu el pe toţi cei doritori. Nu numai că nu a întâmpinat nici o împotrivire, dar întregul regiment a plecat împreună cu el!

  Peste trei săptămâni, Kononov a creat în partea cealaltă un regiment de cazaci voluntari (el însuşi era cazac de pe Don). Când a sosit în lagărul de prizonieri de lângă Moghiliov pentru recrutarea celor amatori, din cinci mii de prizonieri patru mii şi-au exprimat pe loc dorinţa să meargă cu el, dar n-a putut să-i ia.

  — În lagărul de la Tilsit, în acelaşi an, jumătate din prizonierii de război sovietici – douăsprezece mii de oameni – au semnat o declaraţie că a venit timpul să transforme războiul în război civil.

  N-am uitat nici mişcarea populară din Lokot, regiunea Briansk^; crearea unei administraţii autonome ruseşti încă înainte de venirea nemţilor şi independent de ei, o regiune stabilă şi înfloritoare alcătuită din opt raioane, cu peste un milion de locuitori. Revendicările lokotenilor erau foarte clare: guvern naţional rus, administraţie rusă în toate regiunile ocupate, declaraţia de independenţă a Rusiei în frontierele din anul 193839 şi crearea armatei de eliberare sub comandă rusească.

  Cu pâine şi sare i-au întâmpinat pe germani şi staniţele40 cazacilor de pe Don. Căci ele nu uitaseră cum le-au măcelărit comuniştii: toţi bărbaţii de la şaisprezece la şaizeci şi cinci de ani.

  În august 1941, lângă Luga, Martânovski, student medicinist din Leningrad, a creat un detaşament de partizani, mai ales din studenţi sovietici, care îşi propuseseră să se elibereze de comunism, în septembrie 1941, lângă Porhov, un detaşament anticomunist identic, din studenţi leningrădeni (din zona insulei Vasilievski) şi soldaţi care au nimerit în încercuire, a format locotenentul Rutceiiko, până nu demult doctorand din Leningrad. Insă nemţii au trimis acest detaşament să îndeplinească servicii auxiliare pentru unităţile lor militare, înainte de 1941, populaţia URSS concepea, fireşte, lucrurile astfel: venirea unei armate străine înseamnă răsturnarea regimului comunist, nici un alt tâlc pentru noi nu putea fi în această venire. Era aşteptat un program politic vizând eliberarea de sub bolşevism.

  Oare de aici, de la noi – prin sihla propagandei sovietice, prin desimea armatei hitleriste – era uşor să crezi că aliaţii occidentali n-au intrat în acest război pentru libertate în general, ci doar pentru libertatea lor vest-europeană, doar împotriva naţional-socialismului, folosind cât mai bine armatele sovietice, şi cu asta, basta? Oare nu era mai firesc să credem că aliaţii noştri erau fideli principiului libertăţii şi nu ne vor abandona sub o tiranie şi mai cruntă. Este adevărat că tot aceşti aliaţi, pentru care noi ne-am