dat viaţa şi în primul război mondial, şi atunci au abandonat armata noastră în dezastru, grăbindu-se să se întoarcă la bunăstarea lor. Dar experienţa este prea dură ca să goaţa fi asimilată de inimă.

  Învăţând, pe bună dreptate, să nu credem nimic din propaganda sovietică, în mod firesc nu credeam nici scornelile despre dorinţa naziştilor de a face din Rusia o colonie, iar pe noi – robi ai nemţilor, o asemenea prostie nu era de conceput în creierele secolului al XX-lea, era imposibil să crezi aşa ceva până n-ai încercat pe pielea ta. Încă din 1942, formaţiunea rusă din Osintorf a atras mai mulţi voluntari decât putea să primească unitatea în curs de organizare în ţinutul Smolenskului şi în Bielorasia pentru protecţia locuitorilor de la sate împotriva partizanilor dirijaţi de la Moscova, şi astfel a fost creată „miliţia populară” voluntară, alcătuită din o sută de mii de oameni (de teamă, nemţii au interzis-o). Chiar şi în primăvara anului 1943, Vlasov a fost Întâmpinat cu însufleţire generală în cele două călătorii de propagandă – cea din Smolensk şi cea din Pskov. Încă şi atunci populaţia aştepta: câud vom avea guvernul nostru independent şi armata noastră independentă? Am o mărturie din raionul Pojereviţki, regiunea Pskov, care atestă că populaţia ţărănească avea o atitudine prietenoasă faţă de unitatea vlasovistă din zona aceea: această unitate nu jefuia, nu se ţinea de scandaluri, purta vechea uniformă roşească, ajuta la strângerea recoltei, era privită ca autoritate roşească necolhoznică. Veneau să se înscrie în ea voluntari din populaţia civilă (cum se înscriau şi în Lokot la Voskoboinikov). Trebuie să ne gândim: ce nevoie îi mâna? Căci nu veneau din lagăre de prizonieri! Nemţii însă interziceau vlasoviştilor să primească întăriri (n-au decât să se înscrie la poliţai), încă din martie 1943, iii lagărul de lângă Harkov, prizonierii au citit manifestele despre mişcarea vlasovistă (atunci imaginară), şi 730 de ofiţeri au semnat cereri de aderare la armata rusă de eliberare. – Şi asta după experienţa a doi ani întregi de război, mulţi dintre ei – eroi ai bătăliei de la Stalingrad: comandanţi de divizii, comisari de regimente! Şi trebuie să ţinem seama că era un lagăr unde se dădea hrană bună, nu disperarea flămândului i-a determinat să semneze. (Notaţi ceva caracteristic pentru obtuzitatea germană: dintre cei 730 de semnatari, 722 nici până la sfârşitul războiului nu au fost eliberaţi din lagăr şi antrenaţi în activitate.) Şi în 1943 – suntem martorii acelor convoaie ce veneau în urma alinatei germane, şiruri de zeci de mii de refugiaţi din regiuni sovietice. – Numai să nu rămână sub comunism.

  Iau asupra mea şi voi spune că poporul nostru n-ar fi valorat nimic, ar fi fost un popor de robi incurabili dacă în acest război ar fi scăpat prilejul ca măcar de departe să ameninţe cu arma guvernul stalinist, ar fi scăpat prilejul să-şi agite arma şi să adreseze o ploaie de înjurături Părintelui drag. Nemţii au avut complotul generalilor^, dar noi? Generalii noştri superiori au fost (şi au rămas până în ziua de azi) nişte nulităţi, stricaţi moraliceşte de ideologia partidului şi de propria cupiditate, n-au păstrat în ei spiritul naţional, cum se obişnuieşte în alte ţări. Şi numai oamenii de rând – soldaţii – ţăranii -cazacii – s-au ridicat şi au lovit. Erau fără excepţie oameni de rând, participarea fostei nobilimi din emigraţie ori a fostelor pături bogate, ori a intelectualităţii a fost infimă, aproape inexistentă. Şi dacă această mişcare ar fi avut posibilitatea să se desfăşoare liber, să ia amploare, aşa cum pornise încă din primele săptămâni ale războiului, am fi avut de-a face cu o nouă răscoală de tipul celei a lui Pugaciov: prin anvergura şi nivelul straturilor sociale antrenate, prin sprijinul acordat populaţiei, prin participarea cazacilor, prin spirit -să se răfuiască pe drept cu răufăcătorii potentaţi – prin caracterul stihinic al a vuitului şi dârzeuiei şi prin slăbiciunea conducerii, în orice caz, mişcarea aceasta a fost mult mai populară – a poporului simplu – decât toată „mişcarea eliberatoare a intelectualităţii de la sfârşitul secolului al XlX-lea şi până în februarie 1917, cu obiectivele ei pseudo-populare şi cu roadele ei din februarie şi octombrie. Dar nu i-a fost dat să se manifeste în toată amploarea, ci să piară ruşinos, cu stigmatul: trădare a Patriei noastre sfinte!

  Noi am pierdut gustul de a conferi evenimentelor explicaţii sociale, această practică la noi poate fi asemuită cu o tumbă: în momentul cel mai favorabil, în modul cel mai avantajos. Şi pactul stalinist de prietenie cu Ribbentrop şi Hitler? Dar fanfaronada lui Molotov şi Voroşilov din ajunul războiului? Şi, pe urmă, incapacitatea, lipsa de pregătire, incompetenţa năucitoare (şi fuga laşă din Moscova a guvernului), şi trapele însumând jumătate de milion abandonate în încercuire. – Asta uu e trădare de Patrie? Cu consecinţe uriaşe? Atunci de ce pe aceşti trădători îi menajăm atât în locuinţele lor de pe strada Granovski?

  O-o, cât de lungă! Ce lungă! Nespus de lungă ar fi acea bancă pe care s-ar aşeza toţi călăii şi toţi trădătorii poporului nostru, dacă ar fi aşezaţi de la cei mai… Până la cei mai…

  La întrebările incomode, la noi nu se răspunde. Se tace. În loc de răspuns, iată ce ni se strigă:

  — Dar principiul?! Principiul în sine?! Are oare rasul dreptul, pentru a-şi atinge obiectivele politice. – Care i se par juste, să admitem – să se sprijine de braţul imperialismului german…?! Şi încă în momentul când se află într-un război necruţător cu el?

  Iată care este cu adevărat întrebarea-cheie: pentru obiective care ţi se par nobile, oare este posibil să te foloseşti de sprijinul imperialismului german, care se află în război cu Rusia?

  Astăzi toţi vor răspunde în unanimitate: nu! Nu! Nu!

  Dar atunci de unde provine vagonul german exteritorial Elveţia-Suedia42, care a făcut un ocol pe la Berlin (cum am aflat în prezent)? Toată presa, de la menşevici la cădeţi, a strigat tot aşa: nu! Nu! Însă bolşevicii au explicat că aşa ceva este posibil, că este chiar ridicol