să li se reproşeze asta. Şi n-a fost doar un vagon. Şi în vara lui 1918 câte vagoane au expediat bolşevicii din Rusia – fie cu alimente, fie cu aur – şi toate în gura nesăţioasă a lui Wilhelm! Să transformăm războiul în război civil, asta a propus-o Lenin înaintea vlasoviştilor.

  — Dar obiectivele? Care erau obiectivele?! Da, care? Şi unde sunt acele obiective?

  — Păi, era vorba de Wilhelm! Kaiseral! Micuţul kaiser! Care nu avea nimic de-a face cu Hitler! Şi, apoi, în Rusia exista sau nu un guvern? Provizoriu, de fapt…

  De altfel, furaţi de agresivitatea războinică, noi şi despre kaiser, cândva, nu scriam altceva decât „fiară”, „sângerosul”, despre soldaţii kaiserului strigam neprevăzători că ^sfărâmă capetele pruncilor, izbindu-le de pietre. Da, bine, kaiseral, să zicem, însă mai este şi Provizoriul43: acest guvern care nu avea CEKA, nu trăgea cu revolverul în ceafă, nu trimitea în lagăre şi nu băga pe nimeni cu forţa în colhoz. Provizoriul n-avea nici el nimic de-a face cu Stalin.

  Proporţional.

  *

  Să nu vă închipuiţi că i s-a frânt cuiva inima văzând că dispar alfabetele ocnelor, uu, pur şi simplu războiul era pe sfârşite, o astfel de sperietoare nu mai era necesară, alţi poliţai nu mai puteau să se formeze, era nevoie de forţă de muncă, iar la ocnă oamenii mureau de pomană. Aşadar, încă din anul 1945, barăcile ocnaşilor au încetat să mai fie celule de puşcărie, uşile s-au Deschis spre lumina zilei, hârdaiele au fost cărate în locurile destinate closetelor, ocnaşii au căpătat dreptul să meargă la infirmerie pe propriile picioare, iar la cantină erau duşi în pas alergător pentru înviorare. Şi i-au scos pe hoţi, care îi devorau pe ocnaşi, şi personalul de serviciu a fost numit din rândul ocnaşilor. Pe urmă le-au îngăduit şi scrisorile, de două ori pe an.

  În anii 1946-1947, frontiera dintre ocnă şi lagăr a început să se şteargă destul de bine: conducerea, alcătuită mai mult din ingineri care nu prea aveau habar de politică, interesată de realizarea planului de producţie, a început (în orice caz la Vorkuta) să-i transfere pe ocnaşii-buni specialişti în lagăre obişnuite, unde din ocnă nu-i mai rămânea nimic ocnaşului, în afară de numărul pe care-l purta, pe de altă parte – să trimită „vitele” necalificate din lagărele ITL ca întăriri în lagărele ocnaşilor.

  Şi uite aşa nechibzuiţii administratori ar fi pus în pericol marea idee sta-linistă de reînviere a ocnei, dacă, în anul 1948, lui Stalin nu i-ar fi venit la timp o nouă idee: aceea de a despărţi, în general, indigenii GULAG-ului, de a-i separa pe hoţi şi pe cei de drept comun – socialmente apropiaţi, de cei condamnaţi în baza articolului Cincizeci şi Opt – socialmente incurabili.

  Totul făcea parte din proiectul încă şi mai grandios care se numea întărirea Spatelui Frontului (din se observă că Stalin se pregătea în vederea unui război apropiat). Au fost create Lagărele speciale*, cu un statut aparte, puţin mai blânde decât ocna la început, dar mai aspre decât lagărele obişnuite.

  Pentru a le deosebi s-au gândit să nu denumească aceste lagăre după localităţi, ci să le dea nişte nume fantastic-poetice. Aşa cu apărat: Gorlag (Gornâi lagher – Lagărul minelor) în Norilsk, Berlag (Beregovoi lagher – Lagărul de pe ţărm) pe Kolâma, Minlag (…Mineralnâi.

  — Lagărol mineralelor) pe Iuta, Recilag (Recinoilag – Lagărul dintre râuri) pe Peciora, Dubrovlag (Lagărul din pădurea de stejar) în Potma, Ozioiiag (dintre lacuri) în Taişet, Steplag (din stepa), Pesceanlag (al nisipurilor) şi Luglag (din luncă) în Kazahstan, Kamâşlag (dintre trestii) în regiunea Kemerovo.

  Prin lagărele ITL au început să circule zvonuri sumbre, că Cincizeci şi Opţii vor fi expediaţi în Lagărele speciale de extenninare. (Nici executanţilor, nici victimelor nu le-a trecut, bineînţeles, nici o clipă prin cap că pentru aceasta poate este nevoie de o sentinţă nouă, specială.)

  Se muncea pe rupte la URC şi la secţiile cekiste operative. Se întocmeau liste misterioase, care erau duse undeva pentru punere de acord. Apoi au fost trase lungile garnituri ale trenurilor roşii, au apărut companiile escortei viguroase a epoleţilor roşii44 cu automate, câini şi ciocane de lemn, şi duşmanii poporului, strigaţi după listă, erau inevitabil şi implacabil scoşi din barăcile încălzite, pentru a pomi în convoi îhtr-o călătorie lungă.

  Dar nu erau scoşi toţi Cincizeci şi Opţii. Abia pe urmă, judecind după cunoscuţi, deţinuţii şi-au dat seama pe cine au lăsat laolaltă cu dreptul comun în insulele ITL: i-au lăsat pe 58-10 curaţi, adică propaganda antisovietică simplă, cu alte cuvinte cea solitară, care nu se adresa nimănui, nu avea Legături cu nimeni, propagandă plină de abnegaţie. (Şi cu toate că era aproape imposibil să-ţi închipui astfel de propagandişti, milioane dintre ei au fost înregistraţi şi lăsaţi în vechile insule GULAGoviste.) însă dacă agitatorii erau câte doi sau trei, dacă erau cât de cât dispuşi să se asculte sau să se strige unul pe celălalt, ori sa alcătuiască un cor. – ei aveau şi adaosul 58-11, „paragraful pentru grup” şi ca plămadă a organizaţiilor antisovietice erau trimişi acum în Lagărele speciale. Se înţelege de la sine că mergeau acolo trădătorii de Patrie (58-la şi b), naţionaliştii şi separatiştii burghezi (58-2), agenţii burgheziei mondiale (58-4), spionii {58-6), diversioniştii (58-7), teroriştii (58-8), sabotorii (58-9) şi sabotorii din economie (58-14). Aici încăpeau comod acei nemţi prizonieri de război (Miulag) şi japonezi (Oziorlag) pe care intenţionau^ să-i ţină şi după anul 194845.

  În schimb, în lagărele. ITL rămâneau nondenunţătorii (58-12) şi complicii inamicului (58-3). Dimpotrivă, ocnaşii, condamnaţi anume pentru colaboraţionism cu duşmanul, erau duşi acum în Lagărele speciale, împreună cu ceilalţi.

  Această separare avea o semnificaţie şi mai profundă decât am descris-o noi. După nu ştiu ce indicii neştiute rămâneau în ITL ba trădătoarele cu condamnări de douăzeci şi cinci de ani (Unjlag), ba, pe ici, pe colo, lagăre întregi cu Cincizeci şi Opţi, inclusiv vlasovişti şi poliţai – nu Lagăre speciale, fără numere, dar cu un regim crunt (de pildă, Krasnaia Glinka de la cotul Volgăi lângă Samara;