lagărul Tuim, în raionul Şira din Hakassia; cel din lujuo-Sahalinsk). Aceste lagăre se dovediseră a avea un regim extrem de dur şi nu se trăia mai uşor în ele decât în Lagărele speciale.

  Şi pentru ca Marea împărţire a Arhipelagului, odată făcută, să nu ajungă din nou la confuzie, s-a stabilit, începâhd din anul 1949, că fiecare indigen proaspăt venit din libertate, în afară de sentinţă, mai primeşte şi o hotărâre (a KGB-ului regional şi a procuraturii) pentru dosarul penitenciar: în care lagăre să fie ţinut permanent acest ieduţ.

  Aşa cum un grăunte moare pentru a da o plantă, tot aşa din grăuntele ocnei staliniste au răsărit Lagărele speciale.

  Garniturile trenurilor roşii, străbătând diagonalele Patriei şi ale Arhipelagului, au transportat un nou contigent.

  Iar pe Inta şi-au dat seama şi, pur şi simplu, au mânat această turmă de la o poartă la alta.

  Cehov se plângea că la noi nu există o „definiţie juridică a ocnei şi a rostului ei”.

  Dar asta se întâmpla încă în civilizatul secol al XlX-lea! La jumătatea celui de al XX-lea, secolul cavernelor, noi nu avem nevoie să înţelegem şi să definim. Dacă Tătucul a hotăvât că va fi aşa – asta-i toată definiţia Şi noi dăm din cap aprobator.

  Capitolul 2

  ZEFIRUL REVOLUŢIEI N-AŞ FI CREZUT niciodată, la începutul sorocului pedepsei mele, descurajat de lungimea lui dezolantă, demoralizat de întâia cunoştinţă cu lumea Arhipelagului, că sufletul meu se va descovoia; că, o dată cu anii, ridicându-mă, fără măcar să-mi dau seama, pe piscul invizibil al Arhipelagului, ca pe Mauna-Loa din Hawaii, voi privi de acolo absolut liniştit depărtările Arhipelagului şi poate chiar marea schimbătoare mă va atrage cu scânteierile ei.

  Jumătate din soroc am petrecut-o pe o insuliţă aurită, unde puşcăriaşilor li se dădea mâncare şi apă, erau ţinuţi la căldură şi curăţenie. Pentru toate astea, în schimb, li se cerea puţin: să şadă douăsprezece ore la masa de scris şi să fie pe placul şefilor.

  Iată însă că, brusc, eu am pierdut plăcerea de a mă crampona de aceste avantaje. Sesizasem un nou tâlc în viaţa de puşcăriaş. Privind înapoi, acum mi se păreau jalnice sfaturile deţinutului cu repartiţie specială de la Krasnaia Presnia; „Să evitaţi cu orice preţ muncile comune” 1. Preţul plătit de noi mi s-a părut nepotrivit cu ceea ce am cumpărat.

  Închisoarea a dezlegat în mine capacitatea de a scrie, şi acum acordam acestei pasiuni tot timpul, încetând să mă mai preocup de munca oficială. Mai important decât untul şi zahărul de acolo pentru mine era faptul de a mă îndrepta din şale, de a-mi dezdoi coloana vertebrală.

  Şi pe câţiva dintre noi „ne-au îndreptat” cu un convoi într-un Lagăr special.

  Călătoria noastră într-acolo a durat mult – trei luni (în secolul al XlX-lea, călare, ajungeai mai repede). Călătoria a durat atât de mult, deoarece drumul acesta a devenit, într-un fel, o perioadă din viaţa noastră, cred că în acest răstimp mi-am schimbat chiar caracterul şi concepţiile.

  Călătoria noastră a fost veselă, plină de însufleţire şi de mare însemnătate. Feţele noastre erau mângâiate de zefirul proaspăt şi înviorător al ocnei şi libertăţii. Din toate părţile veneau oameni, se adunau cazuri care ne convingeau că dreptatea este de partea noastră! A noastră! A noastră! Şi nu de partea judecătorilor şi temnicerilor noştri.

  Cunoscuta închisoare Butârki ne-a întâmpinat cu un urlet sfâşietor de femeie care răsuna de la o fereastră, probabil de la fereastra unei celule individuale: „Săriţi! Ajutor! Mă omoară! Mă omoară!” Şi urletul s-a întrerupt în palmele gardienilor.

  În „gara” Butârki ne-au amestecat cu novicii condamnaţi în anul 1949. Toţi aveau nişte condamnări bizare: nu decari obişnuiţi, ci sferturi. Când la numeroasele apeluri trebuiau să declame data când lua sfârşit sorocul lor, asta suna a batjocură: „Octombrie o mie nouă sute şaptezeci şi patru!”, „februarie o mie nouă sute şaptezeci şi cinci!”

  Părea imposibil să execuţi o asemenea condamnare. Trebuia să-ţi procuri cleşte ca să tai sârma ghimpată.

  Aceste condamnări de douăzeci şi cinci de ani creau o nouă calitate în lumea deţinuţilor. Puterea a slobozit asupra noastră tot ce i-a stat în putinţă. Acum puşcăriaşii aveau cuvântul, un cuvânt liber, nestânjenit, neameninţat, acel cuvânt pe care nu l-am avut niciodată şi care este atât de necesar pentru elucidare şi coeziune.

  Ne aflam deja în vagonul puşcăriaşilor când de la difuzorul gării Kazan din Moscova am auzit despre izbucnirea războiului din Coreea. Chiar în prima zi, înainte de prânz, pătrunzând cu zece kilometri prin solida linie de apărare a sud-coreenilor, nord-coreenii susţineau sus şi tare că au fost atacaţi. Cel mai nerod soldat care a făcut frontul putea să-şi dea seama că atacatorul a fost acela care a înaintat în prima zi.

  Războiul din Coreea a stârnit mare interes printre deţinuţi. Iar noi, neliniştiţi, ceream furtună! 2 Căci fără furtună, căci fără furtună, fără furtună eram condamnaţi la o moarte lentă…!

  Dincolo de Riazan, răsăritul roşu al soarelui izbea cu atâta putere prin ferestruicile oarbe ale „vagon-zctk -ului, încât tânăral soldat din escortă, în coridor, îu faţa grilajului nostru, a închis ochii din pricina luminii. Escorta era ca toate escortele: ne-au înghesuit câte cincisprezece în compartiment, ne hrăneau cu scrumbie, dar, ce-i drept, ne aduceau şi apă şi ne slobozeau la budă seara şi dimineaţa, şi nu aveam ce discuta cu ei, când acest flăcău a scăpat nechibzuit, şi chiar fără pic de răutate, că noi suntem duşmani ai poporului.

  A fost ca o explozie! Numaidecât din compartimentul nostru şi din cel vecin au început să-l bombardeze:

  — Noi suntem duşmani ai poporului, dar de ce oamenii din colhozuri n-au ce mânca?

  — Tu eşti de la ţară, se vede pe faţa ta, te pomeneşti că te reangajezi, să rămâi dulău de pază, nu te mai întorci să munceşti pământul?

  — Dacă suntem duşmani, de ce vopsiţi dubele? 4 De ce nu ne căraţi în văzul lumii?

  — Eh, feciorule! Am avut şi