Ceva asemănător nu se mai auzise de multă-multă vreme prin grilajele noastre! Noi nu strigam decât lucruri foarte simple, foarte evidente, ca să poată fi combătute.

  În ajutorul flăcăului, care se zăpăcise, a sărit sergentul-reangajat, dar nu a băgat pe nimeni la carceră, n-a notat nici un nume, doar a încercat să-şi ajute soldatul să se apere. Şi în asta noi am sesizat semnele unor vremuri noi, deşi – ce timpuri „noi” în anul 1950! Nu, erau semnele acelor relaţii noi din lumea penitenciară, care s-au creat prin soroacele noilor condamnări şi prin noile lagăre politice.

  Disputa noastră începuse să capete aspectul unei adevărate competiţii de argumente. Băieţii se uitau la noi şi nu mai îndrăzneau să numească duşman al poporului pe nimeni din acest compartiment şi nici din cel vecin. Ei încercau să ne spună ceva luat din ziare, de la învăţământul politic, dar au simţit -nu cu mintea, ci cu auzul – că vorbele lor sună fals.

  — Uitaţi-vă băieţi! Uitaţi-vă pe fereastră! Le-a zis cineva dintre noi. Iată în ce hal aţi adus Rusia!

  Dincolo de fereastră se întindea o ţară atât de sărmană, cu case aplecate într-o rână, acoperite cu paie putrede, o ţară zdrenţăroasă, mizerabilă (era pe drumul spre Ruzaevka pe unde nu treceau străinii), încât, dacă Batu-han ar fi văzut-o atât de prăpădită, n-ar mai fi avut poftă s-o cucerească.

  În gara Torbeevo, mică şi liniştită, a trecut pe peron un bătrân încălţat cu opinci. O ţărancă bătrână s-a oprit în faţa ferestrei noastre al cărei cadru era coborât şi, prin grilajul ferestrei şi piin grilajul interior, ne-a privit îndelung, cu privirea fixă, cum stăteam înghesuiţi pe cuşeta de sus. Ne privea cu acea privire de când lumea, cu care poporul nostru i-a privit întotdeauna pe nenorociţi. Pe obrajii ei alunecau încet lacrimile. Stătea nemişcată şi ne privea de parcă fiul ei se afla printre noi. „Nu-i voie să priveşti, măicuţă”, i-a zis, aproape cu blândeţe, soldatul din escortă. Nici măcar n-a întors capul. Lângă ea se afla o fetiţă de vreo zece ani cu panglici albe în cosiţe. Ne privea severă şi chiar prea tristă pentru vârsta ei, cu ochişorii larg deschişi şi fără să clipească. Ne privea astfel, încât cred că ne-a fotografiat pentru vecie. Trenul a pornit încet, bătrâua a ridicat degetele negre şi cu osârdie, fără grabă, a făcut de câteva ori spre noi semnul crucii.

  Într-o altă gară, o fată în rochie cu buline, foarte degajată şi netemătoare, a venit aproape de fereastra noastră şi a început să ne întrebe cu vioiciune ce articol avem, care este durata pedepselor. „Şterge-o de-aici!” a strigat la ea soldatul de pe platforma vagonului. „Ce-o să-mi faci? Şi eu sunt de-a lor! Uite, ţine un pachet de ţigări, dă-l băieţilor!” şi a scos pachetul din poşetă. (Ne-am dat repede seama: fata era o fostă puşcăriaşă. Câte dintre ele, care colindau libere, şi-au făcut „studiile” în Arhipelag!) „Şterge-o! Te arestez!” a zis, sărind din vagon, adjunctul şefului gărzii. Ea s-a uitat cu dispreţ la fruntea lui de reangajat. „Du-te-n mă-ta, căcăciosule!” Ne-a ridicat moralul: „Băieţi, băgaţi-i o ţeapă-n cur!” Şi s-a îndepărtat plină de demnitate.

  Uite aşa călătoream, şi nu cred că escorta se simţea escortă a poporului. Mergeam şi ne aprindeam tot mai mult la gâudul că dreptatea era de partea noastră, că întreaga Rusie este cu noi şi că se apropie vremea să sfârşim, să sfârşim cu această instituţie.

  La închisoarea de tranzit din Kuibâşev, unde ne-am bronzat mai mult de o lună, ne aşteptau de asemenea tot felul de minuni, într-o zi, pe neaşteptate, din fereastra celulei vecine au răsunat ţipetele isterice, ca din gură de şarpe, ale unor bandiţi (la ei şi vaietele sunt, nu ştiu cum, mai stridente, detestabile): „Săriţi! Ajutor! Ne caftesc fasciştii! Ne omoară fasciştii!”

  Iată ceva nemaivăzut! „Fasciştii” îi bat pe hoţi şi bandiţi? Înainte era întotdeauna invers.

  Însă curând s-a efectuat o nouă sortare a celulelor şi am aflat că deocamdată uu e nici o minune. Este doar prima rândunică: Pavel Baraniuk – pieptul ca o piatră de moară, braţele ca două trunchiuri de copac, gata mereu pentru o strângere de mâiiă, dar şi pentru o lovitură, măsliniu la faţă, nas acvilin, semănând mai degrabă a gruzin decât a ucrainean. Era ofiţer de front, cu o mitralieră antiaeriană a susţinut un duel cu trei „Messer” ->-e; l-au propus să fie făcut Erou al Uniunii Sovietice, dar a fost respins de Secţia specială; a fost trimis în batalionul disciplinar şi s-a întors cu decoraţii; acum are de executat zece ani, după noile concepţii – „o pedeapsă de copil”.

  Începuse ostilităţile cu hoţii încă de când plecase de la închisoarea din Novograd-Volânski, şi ajunsese la bătaie cu ei. Acum şedea în celula vecină, pe priciul superior, şi juca paşnic şah. Toată celula era populată cu Cincizeci şi Opţi, însă administraţia le-a trimis doi pungaşi. Trăgând neglijent dintr-o ţigaretă „Belomorkanal” şi ducându-se să-şi „cureţe” locul legitim pe prici, lângă fereastră, Clonţ-Aurit n-are ce face şi începe să glumească: „Ştiam eu că iar ne-au băgat la bandiţi!” Naivul Veliev, care încă nu-i cunoştea cum trebuie pe hoţi, a vrut să-i încurajeze: „Da de unde, noi suntem Cincizeci şi Opţi. Dar tu?” „Eu sunt delapidator, om de ştiinţă!” Alungind doi inşi, cei doi hoţi şi-au aruncat boccelele lor pe locurile legitime şi au pomit-o de-a lungul celulei să inspecteze boccelele celorlalţi şi să caute gâlceavă. Şi Cincizeci şi Opţii – nimic! – Ei nu erau novici, nu se împotriveau. Şaizeci de bărbaţi au aşteptat răbdători pâuă se vor apropria de fiecare ca să-l jefuiască. Există parcă ceva fascinant în această impertinenţă a pungaşilor, care nu admit să li se opună rezistenţă, (în plus, ştiau că şefii sunt întotdeauna cu ei.) Baraniuk continua, chipurile, să mute figurile pe tabla de şah, dar începuse deja să-şi rotească ochii mari, ameninţători şi chibzuia cum