să se bată. Când unul dintre hoţi s-a oprit în faţa lui, cu piciorul care îi atârna, balansându-l, l-a izbit cu toată puterea în bot, a sărit jos, a înhăţat capacul de lemn, gros, al hârdăului şi l-a trăsnit cu el în cap pe cel de-al doilea bandit. Şi s-a pus să-i lovească pe rând, când pe unul, când pe altul, cu capacul, până ce acesta s-a făcut fărâmiţe şi n-a mai rămas decât armătura din bare de fier, groase de patruzeci de milimetri, în formă de cruce. Bandiţii au făcut apel la milă, şi nu putem să nu recunoaştem că în vaietele lor era şi umor, nu lăsa să le scape partea comică: „Ce faci, omule? Ne baţi cu cruceaţi” „Tu eşti un zdrahon, vrei să nenoroceşti un om!” însă ştiindu-i câte parale fac, Baraniuk îi lovea mai departe, şi atunci unul dintre hoţi s-a repezit să strige la fereastră: „Săriţi! Ne omoară fasciştii!”

  Bandiţii ii-au uitat bătaia asta, de câteva ori, pe urmă, l-au ameninţat pe Baraniuk: „Miroşi a hoit! O să călătorim împreună!” Dar nu l-au mai atacat.

  Curând şi celula noastră a avut o ciocnire cu clinii. Ne aflam la plimbare, care era combinată cu buda. Supraveghetoarea a trimisoin cline să-i scoată pe ai noştri de la toaletă, acesta i-a scos, însă aroganţa lui (faţă de „politici”, bineînţeles) l-a indignat pe tânărul şi nervosul Volodia Gherşuni, care numai ce fusese condamnat; acesta îl pune la punct, clinele îl doboară pe flăcău cu un pumn. Înainte Cincizeci şi Opţii ar fi înghiţit asta fără să crâcnească, acum îusă, Maxim-Azerbaidjanul (care şi-a ucis preşedintele de colhoz) a aruncat În câine cu o piatră, iar Baraniuk i-a trântit un pumn în falcă; acesta l-a atins pe Baraniuk cu şişul (ajutoarele supraveghetorilor poartă cuţite, nu-i ceva neobişnuit) şi a fugit sub protecţia gardienilor, Baraniuk – după el. Atunci ne-au băgat pe toţi, la repezeală, în celulă. Au venit ofiţerii închisorii să clarifice cine a început şi să-i sperie cu noi condamnări pentru banditism (pe emvediştfi îi doare întotdeauna inima pentru clinii lor dragi). Baraniuk, sâhgerând, a ieşit singur în faţă. „I-am bătut pe aceste scâmăvii şi o să-i bat câte zile oi avea!” Cumătrul^ puşcăriei ne-a prevenit că noi, contrarevoluţionarii, uu avem de ce să fim mândri, şi ar fi mai bine să ne punem lacăt la gură. Numaidecât a sărit Volodia Gherşuni^, aproape încă un copil, luat din clasa a X-a, nu era omonimul, ci uu nepot mai îndepărtat al acelui Gherşuni9 care a fost şeful grupului de luptă al eserilor. „Noi nu suntem contrarevoluţionari! A început el să strige cu voce piţigăiată de adolescent. Asta a trecut. Acum suntem din nou re-vo-lu-ţi-o-nari! Doar că împotriva puterii sovietice!”

  Grozav, extraordinar! Am trăit s-o vedem şi pe asta! Cumătml închisorii se strâmbă, se încruntă, înghite totul. Nu bagă pe nimeni la carceră, ofiţerii-tem-niceri pleacă repede cu coada între picioare.

  Care va să zică, se poate trăi aşa în puşcărie? Să te baţi? Să-ţi arăţi colţii? Să spui în gura mare ceea ce gândeşti? Câţi ani am suferit într-un mod atât de absurd! Nu degeaba se spune că e bine să-l baţi pe cel care plânge. Noi am plâns, şi am fost bătuţi!

  Acum, în aceste lagăre legendare unde ne transportă, unde vom purta numere, ca la nazişti, dar unde nu vor mai fi, în sfârşit, decât politici, purificaţi de mâzga celor de drept comun, poate, acolo, vom începe o astfel de viaţă? Volodia Gherşuni – ochi negri, faţă ascuţită, de o paloare mată, spune cu speranţă: „Când vom ajunge în lagăr, o să vedem cu cine mergem’1. Ce băiat nostim. El crede în mod serios că acolo va găsi acum o discordanţă multinuanţată între partide, discuţii, programe, întâliiiri conspirative?” Cu cine să ne aliniem!” Ca şi cum ne-ar fi lăsat această opţiune. Ca şi cum n-ar fi hotărât pentru noi, în fiecare republică, cei care repartizau arestările şi alcătuiau listele convoaielor de trimis în lagăr.

  În lunga, foarte lunga noastră celulă – un fost grajd de cai, unde în loc de două rânduri de iesle au fost instalate două rânduri de priciuri supraetajate; în pasajul dintre ele – nişte stâlpi, făcuţi din trunchiuri strâmbe, sprijină acoperişul vechi, să nu se prăbuşească; ferestruicile, de-a lungul peretelui, sunt tipice pentru un grajd, să împiedice punerea finului în afara ieslelor (în plus aceste ferestruici sunt prevăzute cu botniţe). – Iii celula noastră, deci, se aflau cam o sută douăzeci de inşi. Pe cine nu găseai aici? Mai mult de jumătate erau din Ţările Baltice, oameni fără carte, ţărani simpli: în Ţările Baltice se desfăşura o a doua epurare, erau arestaţi şi deportaţi toţi care nu consimţeau să intre de bunăvoie în colhoz, sau exista numai bănuiala că n-or să vrea. Pe urmă destin ucraineni din Ucraina de Vest10 – membri ai OUN*. Cei care i-au găzduiut o noapte şi cei care le-au dat o dată să mănânce. Apoi Din RSFSR – mai puţini novici, mai mulţi recidivişti. Şi, fireşte, un anumit număr de străini.

  Pe toţi ne duc în aceleaşi lagăre (vom afla de la dispecer că în Steplag -Lagărul din stepă), îi privesc cu atenţie pe cei cu care soarta m-a adus laolaltă şi mă căznesc să-i studiez în profunzime.

  Foarte apropiaţi inimii mele sunt estonienii şi lituanienii. Deşi suntem, şi eu, şi ei, în aceeaşi situaţie, mi-e atât de ruşine de ei, de parcă eu i-am condamnat. Neprihăniţi, harnici, oameni de cuvânt, cuviincioşi. – Oare de ce au fost şi ei târâţi spre măcinare sub aceleaşi blestemate pietre de moară? N-au făcut nimănui nici un rău, trăiau în pace, aveau o rânduială şi o moralitate mai bune decât ale noastre, şi iată – sunt vinovaţi că trăiesc la doi paşi de noi şi ne despart de mare.

  „E ruşinos să fii rus!” a exclamat Herzeu când noi am sugrumat Polonia11. E de două ori mai ruşinos să fii sovietic, faţă de aceste popoare paşnice, neajutorate.

  Faţă de letoni, atitudinea mea este