Dar ucrainenii? Am încetat demult să mai spunem „naţionaliştii ucraineni”, spunem doar „banderoviştii” 13, şi cuvântul acesta a devenit la noi atât de injurios, încât nimeni nu se mai gândeşte să clarifice esenţa lucrurilor. (Mai spunem şi „bandiţii”, potrivit acelei reguli asimilate la noi că toţi oamenii care ucid pentru noi – sunt „partizani”, iar cei care ue ucid pe noi sunt „bandiţi”, începând cu ţăranii din gubernia Tambov, în anul 1921 H)

  Iar esenţa lucrurilor constă în faptul că deşi cândva, în perioada Rusiei Kieviene1-5, noi constituiam un popor unic, de atunci însă el a fost sfârtecat, şi veacuri de-a rândul vieţile, obiceiurile şi limbile noastre au mers anapoda. Aşa-numita, „reunificare” 16 a fost o încercare dificilă, deşi, poate, sinceră a unora de a reveni la frăţia de odinioară. Insă, de atunci, am cheltuit prost trei secole întregi, în Rusia n-au existat oameni politici care să cumpănească la căile de reînfrăţire a ucrainenilor şi ruşilor, şi la modalităţile de ştergere a cicatricei care îi desparte. (Căci dacă n-ar fi existat această cicatrice, nu s-ar fi format, începând din primăvara anului 1917, comitetele ucrainene şi pe urmă Rada17. De altfel, în timpul revoluţiei din februarie, s-a cerut numai federaţie, uu-i trecea nimănui prin gând să se separe, această sciziune cumplită îşi are începuturile în anii comunismului.) înainte de venirea lor la putere, bolşevicii au abordat problema fără nici o dificultate, în „Pravda” din 7 iunie 1917, Lenin scria că bolşevicii consideră Ucraina drept „cotropire a ţarilor şi capitaliştilor ruşi”. Acestea le-a scris în momentul când exista Rada Centrală. Iar la 2 noiembrie 1917 a fost adoptată Declaraţia drepturilor popoarelor Rusiei. Doar nu în glumă, doar uu pentru a le amăgi au declarat că popoarele Rusiei au dreptul la autodeterminare până la separare? O jumătate de an mai târziu, guvernul sovietic ruga Germania kaiserului să ajute Rusia Sovietică la încheierea păcii şi stabilirea frontierelor exacte cu Ucraina, şi la 14 iunie 1918 Lenin a semnat o astfel de pace cu Hatmanul Skoropadski18. Prin aceasta el a arătat că s-a împăcat definitiv cu separarea Ucrainei de Rusia, chiar dacă Ucraina ar deveni monarhie!

  Dar ce bizar! De-abia au căzut nemţii înfrânţi de Antantă Ceeea ce nu putea să influenţeze principiile atitudinii noastre faţă de Ucraina!), că după ei a căzut şi hatmanul, iar slăbuţele forţe bolşevice s-au dovedit superioare foitelor lui Petliura^: bolşevicii au trecut numaidecât frontiera, pe care ei înşişi o recunoscuseră, şi au impus fraţilor consangvini puterea lor. Este adevărat, încă vreo cincisprezece – douăzeci de ani pe urmă, în mod stârnitor şi chiar cu forţa au cântat pe coarda limbii (mova) ucrainene, sugerându-le că ei sunt absolut independenţi şi se pot separa de noi oricând doresc, însă, de îndată ce ei au vrut să facă asta la sfârşitul războiului, au fost declaraţi „banderovişti”, au început să fie vânaţi, schingiuiţi, executaţi şi expediaţi în lagăre. („Banderoviştii”, ca şi „petliuroviştii”, sunt aceiaşi ucraineni care nu doresc putere străină. Aflând că Hitler nu le aduce libertatea promisă, ei au luptat şi împotriva lui Hitler, pe toată durata războiului, însă noi trecem asta sub tăcere, este un lucru tot atât de dezavantajos, ca şi insurecţia din Varşovia din anul 194420.)

  De ce ne irită atât de mult naţionalismul ucrainean, dorinţa fraţilor noştri de a vorbi şi de a face educaţie copiilor, şi de a-şi scrie firmele în limba lor? Chiar Mihail Bulgakov21 (în Garda albă) s-a lăsat, în această privinţă, antrenat de un simţământ fals. O dată ce nu ne-am contopit definitiv, o dată ce suntem deosebiţi în ceva anume (este de ajuns faptul că acest lucra este simţit de ei, minoritatea). – Ne doare, nu? Dar diii moment ce-i aşa? Din moment ce a fost scăpat prilejul, şi a fost scăpat, orice s-ar zice, în anii ’30 şi ’40, de vreme ce s-au agravat lucrurile nu sub regimul ţarist, ci sub comunişti! – De ce ne irită atât de mult dorinţa lor de a se separa? Ne pare rău de plaja din Odessa? De fructele din Cerkassî.

  Mă doare să scriu despre aşa ceva: elementul ucrainean şi cel rus la mine sunt unite şi în sânge, şi în inimă, şi în gânduri. Insă marea experienţă a relaţiilor prieteneşti pe care le-am avut cu ucrainenii în lagăre mi-a revelat cât de mult îi durea pe ei. Generaţia noastră nu va scăpa fără să plătească pentru greşelile generaţiilor mai vârstnice.

  Să baţi din picior şi să strigi „acest lucru e al meu!” este calea cea mai simplă. Incomparabil mai greu este să rosteşti: „Voi, care vreţi să trăiţi – trăiţi!” Oricât ar părea de uimitor, nu s-^au adeverit prorocirile învăţăturii înaintate că naţionalismul va dispărea, în secolul atomului şi al ciberneticii, Dumnezeu ştie de ce, el a înflorit. Şi se apropie sorocul, ne place ori nu, să plătim toate poliţele pentru autodeterminare, pentru independenţă, să le plătim noi înşine, nu să aşteptăm până vom fi arşi pe rug, înecaţi ori decapitaţi. Nu prin imensitatea teritoriului, nici prin numărul popoarelor supuse trebuie să demonstrăm că suntem o mare naţiune, ci prin măreţia faptelor noastre. Şi prin adâncimea arăturii pământului ce ne va rămâne după ce îl vom da înapoi pe al celor care nu vor să trăiască laolaltă cu noi.

  Cu Ucraina va fi extrem de dureros, însă trebuie să ştim care este acum temperatura exaltării lor generale. Din moment ce lucrurile nu s-au aranjat timp de veacuri, ne revine, deci. Nouă datoria de a manifesta înţelepciune.

  Suntem obligaţi să-i lăsăm pe ei înşişi să hotărască – federaliştii ori separatiştii, care pe care se vor convinge? Să nu cedăm înseamnă nebunie şi cruzime. Şi cu cât vom fi mai blânzi, mai toleranţi, mai expliciţi acum, cu atât mai mari vor fi speranţele de a restabili^unitatea în viitor.

  Să trăiască aşa cum vor, să încerce, îşi vor da iute seama că nu toate problemele se rezolvă prin separare *

  A trecut destul