de multă vreme de când, nu se ştie de ce, trăim în această lungă celulă-grajd şi nu ne mai trimit odată în Steplag-ul nostru. Dar noi nu ne grăbim: aici ne simţim bine, e vesel, acolo nu poate fi decât rău.

  Nu suntem lipsiţi de ştiri, în fiecare zi ni se aduce o gazetuţă de format mic; mie îmi revine misiunea s-o citesc cu glas tare pentru întreaga celulă, şi o citesc cu expresivitate, în ea sunt multe lucruri expresive.

  În aceste zile tocmai se împlinesc zece ani de la eliberarea Estoniei, Letoniei şi Lituaniei. Câte unul mai înţelege ruseşte şi le traduce celorlalţi (citesc cu pauze), aceia urlă, pur şi simplu urlă de pe toate priciurile, şi cele de jos, şi cele de sus, auzind ce libertate şi prosperitate s-au instaurat, pentru prima dată în istorie, în ţările lor. Fiecare dintre aceşti baltici (şi în tot tranzitul erau cel puţin o treime) lăsase o casă devastată şi în cel mai fericit caz şi familia, căci nu era exclus ca şi ea să fie dusă, cu alt convoi, în aceeaşi Siberie.

  Dar cel mai mult, fireşte, agitau puşcăria noastră de tranzit ştirile din Coreea. Acolo, Blitzkrieg-ul” lui Stalin a eşuat. Se recrutau deja voluntari ONU. Noi receptam războiul din Coreea ca o Şpanie a celui de al treilea război mondial. (Şi pesemne Stalin l-a conceput ca pe o repetiţie.) Soldaţii ONU ne interesau în mod deosebit: ce drapel vor avea?! Pe cine nu va reuni sub faldurile sale? Era prototipul viitoarei panumanităţi?

  Ne era atât de greaţă, încât nu ne puteam ridica deasupra greţei proprii. Noi nu puteam să visăm astfel, să ne în voim cu această judecată: nu contează că noi vom pieri, să rămână însă teferi toţi cei care acum, din prosperitatea lor, privesc indiferenţi la pieirea noastră. Nu, nouă ne este sete de furtună!

  Mulţi vor fi uimiţi: cât cinism, câtă disperare în această stare de spirit! Şi voi puteaţi să nu vă gândiţi la nenorocirile pe care le aduce războiul unei uriaşe ţări libere? Nici ţara asta liberă nu s-a gâudit câtuşi de puţin la noi! – Dar, Doamne, aţi putea dori un război mondial?

  — Din moment ce i-au condamnat pe aceşti oameni, în anul 1950, la pedepse cu durata până la

 

  *Dat fiind faptul că în diferite regiuni ale Ucrainei există proporţii diferite între cei care se consideră ucraineni şi cei care se consideră ruşi. Şi cei care nu se socotesc niciuna, nici alta. Se vor crea multe complicaţii. Poate că fiecare regiune va avea nevoie de un plebiscit al ei, urmat apoi de o atitudine grijulie şi de sprijinire a celor care vor să se mute. Nu toată Ucraina în actualele ei frontiere oficiale, sovietice, este într-adevăr Ucraina. Nişte regiuni de pe malul stâng al Niprului vor trage, negreşit, spre Rusia. Iar Cnmeea a fost atribuită Ucrainei de către Hruşciov, absolut aiurea. Dar Rusia Carpatică (Roşie)? Să testăm şi prin ea: cerând să li se facă dreptate, cât de drepţi vor fi ucrainenii cu ruşii carpatini?

  Mijlocul deceniului al optulea, ce altceva le mai rămânea de dorit decât un război mondial?

  Astăzi, eu însumi rămân uluit când îmi amintesc de falsele, periculoasele noastre speranţe de atunci. Un prăpăd nuclear universal nu constituie pentru nimeni o ieşire. Dar chiar şi aşa: orice situaţie de război serveşte doar ca justificare pentru tirania internă, o consolidează. Dar istorisirea mea va fi denaturată dacă nu voi spune adevărul: ce am simţit noi în vara aceea.

  Aşa cum generaţia lui Romain Rolland a fost obsedată în tinereţe de aşteptarea necontenită a războiului, tot astfel şi generaţia noastră de puşcăriaşi era obsedată de absenţa lui: doar acesta va fi adevărul deplin despre spiritul Lagărelor politice speciale. Iată în ce hal ne aduseseră! Războiul mondial putea să ne ofere fie o moarte rapidă (mitralierea din turnul de pază, otrăvirea prin pâine şi bacili, cum făceau nemţii), fie, totuşi, libertatea, în ambele cazuri – o izbăvire mult mai apropiată decât sfârşitul sorocului în anul 1975.

  Pe asta conta şi Peţia P-v. Peţia P-v era în celula noastră cel din urmă om viu venit din Europa. Imediat după război, toate celulele erau înţesate de cei ca el, întorşi din Europa. Dar cei care veniseră atunci sunt de mult în lagăre ori sub pământ, ceilalţi s-au jurat că nu mai vin, ăsta de unde o fi apărut? S-a întors de bunăvoie în patrie prin noiembrie 1949, când oamenii normali nu se mai întorceau.

  Războiul l-a prins lângă Harkov ca elev al şcolii de meserii, unde fusese mobilizat cu forţat Tot cu forţa, nemţii l-au dus, împreună cu alţi adolescenţi, în Germania. Acolo a trăit până la sfârşitul războiului în calitate de Ostarbeiter-4 şi tot acolo şi-a format şi psihologia: trebuie să te străduieşti să trăieşti uşor şi să nu munceşti, cum te obligă din fragedă copilărie, în Occident, profitând de credulitatea europeană şi lipsa de restricţii la frontiere, P-v transporta maşini furate, din Franţa în Italia şi din Italia în Franţa, pe care le vindea cu reducere, în Franţa însă i-au dat de urmă şi l-au arestat. Atunci el a scris la ambasada sovietică, informând că vrea să se întoarcă în patria lui dragă. P-v a judecat în felul următor: închisoarea franceză va trebui s-o facă până la cea din urmă zi, şi s-ar putea să-i dea vreo zece ani. În Uniunea Sovietică, pentru trădare de patrie se dau douăzeci şi cinci, dar deja cădeau primele picături ale celui de al treilea război mondial; Uniunea Sovietică, după opinia lui, nu va rezista nici trei ani, aşa că este mai convenabil să intri într-o puşcărie sovietică. Prietenii de la ambasadă au apărut neîntârziat şi l-au strâns pe Peţia P-v în braţe. Autorităţile franceze le-au cedat bucuroase hoţul*. La ambasadă se adunaseră vreo treizeci de persoane ca el. Au fost îmbarcaţi pe un vapor şi transportaţi cu tot confortul până la Murmansk. Aci li s-a dat drumul să se plimbe prin