*După cum se spune, statistica franceză a făcut cunoscut că între cele două războaie mondiale, dintre toate grupurile naţionale, emigranţii ruşi aveau cea mai scăzută criminalitate. După cel de-al doilea război mondial, dimpotrivă, criminalitatea cea mai ridicată se înlâlnea la cetăţenii sovietici care trăiau în Franţa.

  Acum, în celula noastră, Peţia ţinea locul presei occidentale (citise cu de-amănuntul procesul Kravceuko^), ţinea locul teatrului (cu buzele şi obrajii interpreta cu pricepere muzică occidentală) şi cinematografului (povestea şi mima filme occidentale).

  Ah, ce libertate era la închisoarea de tranzit din Kuibâşev! Uneori, celulele se întâlneau în curtea comună. Cu deţinuţi din convoaiele care treceau prin curte puteam schimba câteva vorbe lângă botniţe. În drum spre closete, puteam să ne apropiem şi de ferestrele deschise (cu gratii, dar fără botniţe) de la baraca familiştilor, unde şedeau femeile cu mulţi copii (deportaţi tot din Ţările Baltice şi Ucraina de Vest). Iar între două celule-grajduri se afla o crăpătură, botezată „telefon”: acolo, de dimineaţa până seara, şedeau, de ambele părţi, cei care doreau să facă schimb de informaţii.

  Toate aceste libertăţi ne aţâţau şi mai mult, simţeam că pământul sub tălpile noastre este mai tare, în timp ce sub picioarele gardienilor parcă începea să se clatine. Şi, plimbându-ne prin curte, lăsam capul pe spate şi priveam cerni alburiu, dogoritor, de iulie. Şi nu ne-am fi mirat, şi nu ne-am fi speriat câtuşi de putui dacă o săgeată de bombardiere străine ar fi apărut pe cer. Viaţa pentru noi nu mai era viaţă.

  Deţinuţii veniţi de la închisoarea de tranzit din Karabas au adus zvonul că acolo se lipesc deja manifeste: „Nu mai putem răbda!” Cu această stare de spirit ne aţâţam unul pe altul şi în nopţile înăbuşitoare din Omsk, când – came opărită şi asudată – frămâhtaţi şi înghesuiţi în dube, am strigat gardienilor: aşteptaţi, ticăloşilor! O să vă arate el Truman! O să vă arunce o bombă atomică în cap!” Iar gardienii tăceau înfricoşaţi. Şi ei îşi dădeau seama că dârzenia noastră şi, cum ni se părea nouă, adevărul nostru creşteau. Şi eram atât de bolnavi după adevăr, încât nu ne-ar fi parat rău să ardem sub aceeaşi bombă o dată cu călăii. Eram în acea situaţie limită, când nu mai ai ce pierde.

  Dacă aceste lucruri nu vor fi revelate, nu vom avea o imagine completă a Arhipelagului anilor ’50.

  Puşcăria din Omsk, care l-a cunoscut pe Dostoievski, nu poate fi comparată cu orice punct de tranzit GULAGovist ridicat la repezeală din scâiiduri. Este o închisoare vestită de pe vremea Ecaterinei a Il-a, mai ales subsolurile ei. N-ai putea imagina decoruri mai potrivite pentru un film decât subsolurile de aici. Ferestruica pătrată este capătul de sus al unui puţ înclinat, care, acolo, sus, iese la suprafaţa pământului. După adâhcimea de trei metri a acestei găuri îţi poţi face o imagine despre pereţi. Celula nu are tavan, iar bolţile care se unesc par nişte blocuri suspendate. Un perete ud: se infiltrează apă din sol şi curge pe duşumea. Dimineaţa şi seara aici este întuneric beznă, în timpul zilei – semiîntuneric. Şobolani nu sunt, dar parcă le simţi mirosul. Şi cu toate că bolţile atâmă atât de jos, încât în unele locuri le poţi atinge cu mâua, temnicerii au făcut ce-au făcut şi au construit şi aici priciuri cu două niveluri, cel de jos este la înălţimea gleznei.

  Această temniţă se pare că trebuia să reprime acele vagi presimţiri de răzvrătire care odrăsliseră în noi câtă vreme am adăstat în indisciplinata puşcărie de tranzit din Kuibâşev. Dar nu! Seara, la un bec de vreo cincisprezece waţi, cu o lumină slabă ca de luminare, bătrânul şi pleşuvul Drozdov, cu faţa ascuţită, ctitor al catedralei din Odessa, se duce în fundul puţului ferestrei şi, cu voce slabă, dar cu sentimentul vieţii care se stinge, cântă un vechi câutec revoluţionar: Noaptea de toamnă e neagră, Ca o trădare şi-un cuget de tiran. Mai neagră ca noaptea din ceaţă răsare, Fantomă cumplită – închisoarea! -”

  El cântă doar pentru noi, dar aici, oricât ai striga de tare, nu te aude nimeni, în timp ce cântă, mărul lui Adam urcă şi coboară sub bronzul uscat al pielii gâtului său. Cântă şi tresare, îl năpădesc aducerile-aminte şi prin el trec câteva decenii de viaţă rusească, şi tremuml lui ui se transmite şi nouă: E calmă-nchisoarea, dar nu-i cimitir, Tu, santinelă, veghează! – 6 într-o astfel de puşcărie, un astfel de cânfec! *

  Totul este în ton. Totul este în ton cu ceea ce aşteaptă generaţia noastră de puşcăriaşi.

  Apoi ne pregătim să ne culcăm iii această penumbră gălbuie, în frig şi umezeală. Ei, dar cine iie fericeşte cu un roman?

  Şi răsună vocea lui Ivan Alexeevici Spasski, un gen de voce globală a tuturor eroilor lui Dostoievski. Această voce se frânge, se sufocă, nu e niciodată liniştită, pare în orice clipă că poate trece în bocet, în strigăt de durere. Cel mai primitiv dintre romanele lui Breşko-Breşkovski28, de genul Madonei roşii, sună precum poemul epic Chatison de Roland în expunerea acestei voci pătrunsă de credinţă, suferinţă şi ură. Şi nu ştiu, e adevăr sau pură ficţiune, dar în memoria noastră se întipăreşte ca o epopee povestea lui Viktor Voronin, cursa lui pe jos, de o sută cincizeci de kilometri, la Toledo şi ridicarea asediului cetăţii Alcazar.

  Nu ultimul dintre romane ar fi şi viaţa lui Spasski însuşi. Când era foarte tânăr, a participat la Campania de Gheaţă29. A făcut tot războiul civil. A emigrat în Italia. Peste hotare a absolvit o şcoală rusească de balet, pare-se cu Karsavina^O, iar la una din contesele ruse a învăţat o meserie: tâmplar de mobilă de lux (pe urmă, în lagăr, ne-a uimit confecţiouându-şi un instrument miniatural şi meşterind pentru şefi mobilă uşoară atât de fină, cu linii curbe atât de armonioase, încât aceştia au rămas cu gura căscată; este drept