că la o măsuţă a lucrat o lună). A făcut turnee de balet prin Europa, în Italia a fost operator de jurnale de actualităţi cinematografice în timpul războiului din Spania. Maior al armatei italiene, sub un nume uşor schimbat. – Giovanni Paschi – a comandat un batalion, şi în vara anului 1942 a ajuns din nou pe Don. Aci, la scurtă vreme, batalionul lui a căzut într-o încercuire, deşi, în general, sovieticii încă se retrăgeau. Spasski avea de gând să se lupte pe viaţă şi pe moarte, dar băieţii italieni care alcătuiau batalionul au început să plângă -ei voiau să trăiască! Maiorul Paschi, după o clipă de ezitare, a ridicat steagul alb. Putea să se sinucidă, dar acum ardea de dorinţa să-i privească puţin pe sovietici. Ar fi scăpat cu o captivitate simplă şi după patru ani ar fi fost în Italia, însă sufletul lui rusesc n-a rezistat şi a început să discute cu ofiţerii care l-au capturat. Ce greşeală fatală! Dacă din nefericire eşti ras, trebuie să ascunzi asta ca pe o boală ruşinoasă, altfel n-o să sfârşeşti bine! Mai întâi l-au ţinut un an la Lubianka. Apoi trei ani îutr-un lagăr internaţional din Harkov (spanioli, italieni, japonezi – erau şi astfel de lagăre). Şi după ce efectuase patru ani, fără să i se scadă aceştia patra, l-au mai blagoslovit cu douăzeci şi cinci. Dar ce să mai vorbim acum de douăzeci şi cinci! Intr-uu lagăr de muncă silnică poţi s-o mierleşti cu mult mai repede.

  Închisoarea din Omsk, pe urmă cea din Pavlodar ne-au primit pentru că în aceste oraşe – importantă omisiune! – Nu existau puşcării de tranzit specializate, în Pavlodar – ce ruşine! – Nu aveau nici măcar dubă, şi de la gară la închisoare ne-au mânat încolonaţi, fără să se jeneze de populaţie, cum se întâmpla înainte de revoluţie şi în primul deceniu după aceea, în cartierele prin care am trecut nu existau nici pavaje, nici canalizare, căsuţele doar cu parter se pierdeau în nisipul cenuşiu. Oraşul propriu-zis începea cu clădirea de un etaj, construită din piatră albă, a închisorii.

  La cerinţele secolului al XX-lea, această închisoare nu inspira groază, ci un sentiment de pace, nu teamă, ci dorinţa de râs. Curtea paşnică, spaţioasă, prin care crescuse ici-colo o iarbă prăpădită, era împărţită de un gărduleţ, fără să creeze teamă, în mici cutiuţe destinate plimbărilor. Ferestrele celulelor de la etajul întâi erau traversate de nişte zăbrele rare şi nu aveau botniţe: poţi să încaleci pe pervaz şi să studiezi împrejurimile. Jos, numaidecât, sub picioare, între zidul închisorii şi zidul exterior al curţii, când şi când, deranjat de cine ştie ce, aleargă, târându-şi lanţul, un dulău uriaş, care scoate vreo două lătrături înăbuşite. Nici el însă nu seamănă deloc a câine de închisoare fioros, nu este un câine-lup dresat împotriva oamenilor, ci mai degrabă un câine de curte flocos, galben-alburiu (în Kazahstan există o astfel de rasă), şi, pare-se, destul de bătrân. Seamănă cu acei bătrâni cumsecade, supraveghetori în lagăr, care au fost transferaţi din armată şi nu se feresc să arate cât de împovărătoare este slujba câiuelui de pază.

  Mai departe, dincolo de zidul de incintă, se vede numaidecât strada şi un chioşc cu bere; toţi care intră stau în picioare: fie că au adus vreun pachet la închisoare, fie aşteaptă să înapoieze ambalajul. Iar mai departe – cartiere, cartiere de căsuţe cu parter, şi cotul râului Irtâş, şi chiar întinderile de dincolo de Irtâş.

  O fată, vie, căreia tocmai îi înapoiaseră de la postul de gardă coşul de alimente gol, a ridicat capul, ne-a văzut la fereastră cum îi făceam cu mâna, dar s-a prefăcut că nu ne vede. Cu pas cuviincios, a trecut în spatele chioşcului de bere, ca să nu fie văzută de la postul de gardă, iar acolo, pe Neaşteptate, s-a transformat toată, a lăsat coşul jos şi ne face năvalnic cu mâna, cu mâinile amândouă, şi ne zâmbeşte! Apoi, descriind semne cu degetul, ne transmite: „Scrieţi, scrieţi bilete!” Apoi – un arc de cerc, iudicând zborul: „Azvmiţi-le, să mi le azvârliţi mie!” Şi arătând spre oraş: „Le expediez eu!” Desfăcând ambele braţe: „Mai doriţi ceva? Cu ce să vă ajut, prieteni?”

  Era ceva atât de sincer, neprefăcut, atât de neasemănător libertăţii noastre cu botniţă, cetăţenilor noştri prostiţi! Oare ce s-o fi întâmplat? Or fi sosit asemenea vremuri? Sau aşa o fi în Kazahstan? Căci aici se află jumătate din deportaţi…

  Fată dragă şi curajoasă! Ce repede ai trecut, cât de perfect ţi-ai însuşit ştiinţa vieţii în puşcărie! Ce fericire (să fie lacrimi în colţul ochilor?) că mai există oameni ca tine!… Primeşte plecăciunea noastră, necunoscut-o! Ah, dacă tot poporul nostru ar fi aşa, nici dracu nu l-ar putea întemniţa! Ar înţepeni pe veci fălcile malaxorului blestemat.

  Fireşte, prin pufoaicele noastre se găseau crâmpeie de creioane. Şi petice de hârtie. Şi putem desprinde o bucăţică de tencuială, să legăm bileţelul cu o sforică şi< să o aruncăm oriunde. Dar nu aveam ce s-o rugăm aici, la Pavladar, nimic-nimic! Şi doar i-am făcut plecăciuni, şi am fluturat mâinile în semn de salut.

  Am fost duşi în deşert. Curând, nepretenţiosul şi ruralul Pavlodar va reveni în amintirile noastre ca o metropolă strălucitoare.

  Acum am fost preluaţi de escorta lagărului Stepnoi (din fericire nu aparţinea de Djezkazgan; tot drumul am implorat destinul să nu nimerim la minele de cupru). Au trimis după noi camioane cu borduri supraînălţate şi cu zăbrele în partea din faţă a caroseriei, care îi apărau de noi pe ostaşii înarmaţi cu automate, ca de nişte fiare. Ne-au aşezat unul lângă altul pe duşumeaua camionului, cu picioarele îndoite, cu feţele orientate înapoi, şi în această poziţie ne-au zgâlţâit şi zdruncinat prin hârtoape opt ceasuri. Pistolarii şedeau pe acoperişul cabinei, şi ţevile automatelor au fost tot drumul îndreptate spre spinările noastre.

  În cabinele camioanelor mergeau locotenenţii, sergenţii, iar în cabina noastră – soţia unui ofiţer, cu o fetiţă de vreo şase ani. La popasuri, fetiţa se zbenguia prin iarbă, culegea flori, o