striga cu glas tare pe mama ei. Nu se sfia câtuşi de puţin nici de automate, nici de câini, nici de capetele hidoase ale puşcăriaşilor, care se înălţau deasupra bordurilor caroseriei, lumea noastră abominabilă nu-i întuneca lunca şi florile; nici măcar o dată nu s-a uitat la noi, din curiozitate… Atunci mi-am adus aminte de fiul plutonierului de la închisoarea specială din Zagorsk. Jocul lui preferat era să-i pună pe doi băieţi din vecinătate să ducă mâinile la spate (uneori le şi lega) şi să meargă aşa pe drum, iar el păşea alături, chipurile îi escorta.

  Cum trăiesc părinţii, aşa se joacă şi copiii…

  Am traversat htâşul. Am mers multă vreme de-a lungul unor lunci inundabile, pe urmă prin stepa întinsă. Răsuflarea Irtâşului, prospeţimea vântului de stepă, mireasma pelinului ne învăluiau în minutele de popas, când trâmbele de praf plumburiu-albicios, ştămiţe de roţile camioanelor, se risipeau. Pudraţi din belşug cu acest praf, priveam îndărăt (nu aveam voie să întoarcem capul), tăceam (nu aveam voie să vorbim) şi ne gândeam ta acest lagăr spre care ne îndreptam şi care avea un nume nerusesc, complicat îl citisem de-a-n-doaselea, de pe cuşeta de sus a vagonului pentru deţinuţi, pe „dosarele” noastre – Ekibastuz, dar nimeni nu-şi putea închipui unde se află pe hartă, şi doar locotenent-colonelul Oleg Ivanov îşi amintea că era un loc de unde se extrăgeau cărbuni. Unii credeau chiar că se află aproape de frontiera cu China (şi se bucurau, căci nu se obişnuiseră cu ideea că în China este mult mai rău ca la noi). Căpitanul de rangul doi Burkovski (novice şi posesor al unei condamnări de douăzeci şi cinci de ani, ne privea pe toţi cu ursuzenie, fiindcă, vezi Doamne, el era comunist şi fusese arestat din greşeală, iar cei din jur erau duşmani ai poporului; pe mine mă accepta numai pentru că fusesem ofiţer sovietic fără să fiu şi prizonier la nemţi) mi-a adus aminte un lucra dintr-un curs universitar uitat: în ajunul echinocţiului de toamnă să tragem pe pămâut meridianul locului, iar la 23 septembrie să scădem înălţimea culminaţiei soarelui din nouăzeci – rezultatul va fi latitudinea noastră geografică. Era totuşi o consolare, deşi nu aveam posibilitatea să aflăm longitutindea.

  Mergeam întruna, fără oprire. Se întunecase. După cerul negru, cu stele mari, acum era clar că eram duşi spre sud-vest.

  În lumina farurilor autocamioanelor din urmă dansau fâşii din norul de praf, ridicat peste tot deasupra drumului, dar vizibil doar în conurile farurilor. Se isca un miraj bizar: lumea toată era neagră, lumea toată se clătina, şi numai aceste particule de praf luminau, se roteau şi desenau imagini dezagreabile din viitor.

  La care capăt al lumii? În ce gaură ne-au băgat, unde ue-a fost hărăzit să facem revoluţia noastră?

  Picioarele îndoite amorţiseră, parcă nu mai erau ale noastre. De-abia spre miezul nopţii am ajuns în lagăr, care era împrejmuit cu un gard înalt de sumă ghimpată, luminat în mijlocul stepei întunecoase şi în apropierea aşezării întunecate de becurile puternice de la postul de gardă şi dimprejurul zonei.

  Strigând încă o dată apelul după dosare – „. Martie o mie nouă sute şaptezeci şi cinci!” – pentru sferturile de secol care au mai rămas, ne-au introdus înăuntru printr-o poartă dublă, înaltă.

  Lagărul dormea, dar ferestrele tuturor barăcilor erau viu luminate, de parcă totul clocotea de viaţă. Lumină noaptea este egal regim de închisoare. Uşile barăcilor erau încuiate pe dinafară cu lacăte grele. În dreptunghiurile ferestrelor luminate se zăreau zăbrelele negre.

  Adjunctul însărcinat cu materialele, care ne-a ieşit înainte, aproape că nu se mai vedea de sub o grămadă de petice de pânză numerotate.

  Spune-mi, tu ai citit în ziare că în lagărele fasciştilor oamenii poartă numere?

  Capitolul 3

  LANŢURI, LANŢURI.

  Însă ÎNFLĂCĂRAREA noastră, speranţele noastre anticipatoare au fost foarte repede spulberate. Zefirul schimbărilor adia doar acolo unde era curent

  — În puşcăriile de tranzit. Aici, dincolo de gardurile înalte ale Lagărelor speciale, el nu se făcea deloc simţit. Şi cu toate că în aceste lagăre nu se aflau decât politici, nici un manifest cu conţinut rebel nu fusese lipit pe stâlpi.

  Se zice că în Minlag fierarii au refuzat să confecţioneze zăbrele pentru ferestrele barăcilor. Slavă lor, celor deocamdată anonimi! Aşa oameni mai zic şi eu. Au fost închişi în BUR. Zăbrelele pentru Minlag au fost făcute la Kotlas. Şi nimeni nu i-a susţinut pe fierari.

  Lagărele speciale au debutat cu aceeaşi supuşenie mută şi chiar servilă, rodul a trei decenii de educaţie în ITL.

  Convoaiele mânate încoace din Nordul polar nici nu s-au putut bucura de soarele Kazahstanului. În gara Novorudnoe au sărit din vagoane pe un pământ roşcat. Acesta era acel cupru din Djezkazgan, la a cărui extragere plămânii nimănui nu rezistau mai mult de patru luni. Şi aci, pe cei dintâi deţinuţi care au săvârşit vreo abatere, gardienii şi-au inaugurat voioşi noua lor armă: cătuşele, care nu se mai folosiseră în ITL, cătuşe nichelate, strălucitoare, a căror fabricaţie în serie a fost începută în Uniunea Sovietică o dată cu cea de a treizecea aniversare a revoluţiei din octombrie (erau făcute la nu ştiu ce uzină de către muncitori cu mustăţi cărunte, proletarii exemplari ai literaturii noastre, că doar nu le făceau Stalin şi Beria?). Aceste cătuşe erau cu atât mai grozave, cu cât puteau fi strânse mai mult sau mai puţin: erau prevăzute cu o lamă metalică dinţată, şi, după ce le puneau, le apăsau pe genunchii soldatului din escortă ca să intre cât mai mulţi dinţi în încuietoare şi să producă, astfel, dureri insuportabile, în felul acesta, cătuşele, din dispozitiv de siguranţă, care imobilizează mişcările, s-au transformat într-un instrument de tortură: ele presau palmele, producând o durere ascuţită continuă, şi erau ţinute aşa ore în şir, bineînţeles mâinile fiind răsucite la spate, în mod special a fost elaborat un procedeu de a prinde în cătuşe cele patru degete, ceea ce producea o durere atroce la încheieturile degetelor.

  În Berlag, cătuşele erau folosite cu mult zel.