Pentru orice nimicuri, pentru că nu ţi-ai scos căciula în faţa supraveghetorului, de pildă, îţi puneau cătuşele (mâinile la spate) şi te plantau lângă postul de gardă. Mâinile îţi amorţeau, înţepeneau, şi bărbaţi în toată firea izbucneau ui plâns: „Cetăţene şef, nu mai fac! Scoateţi-mi cătuşele!” (în Berlag existau nişte rânduieli renumite, totul se făcea la comandă: fireşte, la comandă mergeau la cantină, dar tot la comandă intrau la masă, la comandă se aşezau, la comandă băgau lingura în zămârcă, la comandă se ridicau şi plecau.)

  E uşor pentru cineva să ordone dintr-o trăsătură de condei: „Să fie create Lagărele speciale. Să mi se înainteze proiectul de regim disciplinar până la data de”. Şi nişte lucrători-carcerologi (şi cunoscători ai sufletelor şi ai vieţii de lagăr) trebuiau să chibzuiască punct cu punct: unde ar mai putea strânge şurubul ca să fie şi mai dezagreabil? Cu ce corvezi mai istovitoare să-i mai încarce? Cum să facă şi mai amară viaţa zekilor băştinaşi, despre care şi aşa uu se putea spune că este în vreun fel favorizată? Trecând de la 1TL în Lagărele speciale, aceste dobitoace trebuiau să simtă dintr-o dată duritatea şi urgisirea, dar, mai înainte, cineva trebuie să născocească totul punct cu punct.

  Fireşte, au intensificat măsurile de pază. În toate lagărele speciale au fost întărite suplimentar fâşiile zonale, au fost întinse, suplimentar, fire de sârmă ghimpată şi răspândite spirale de sârmă ghimpată pe terenul din jurul zonelor. Pe traseul urmat de coloanele muncitorilor, la toate intersecţiile şi cotiturile importante erau dinainte instalate mitraliere.

  În fiecare lagăr exista o închisoare de piatră – BUR*. Cei băgaţi la BUR erau, negreşit, dezbrăcaţi de pufoaice: tortura prin frig era una dintre particularităţile importante ale acestei închisori, însă şi fiecare baracă era o închisoare, pentru că ferestrele erau toate zăbrelite, noaptea erau introduse hârdaiele şi se încuiau uşile. Apoi, în fiecare zonă existau una-două barăci disciplinare, care dispuneau de pază întărită şi de o mică zonă specială înlăuntrul zonei principale, ele se încuiau îndată după venirea deţinuţilor de la lucru, aşa cum se proceda în ocnele timpurii. (Acestea erau de fapt BUR-urile, dar la noi se numeau rejimkfi).

  Apoi, cu totul făţiş, au preluat valoroasa experienţă hitleristă cu numerele: să înlocuiască numele deţinutului, „eul” deţinutului, personalitatea deţinutului cu un număr, astfel încât să nu se mai deosebească unii de alţii prin particularităţile lor umane, ci doar printr-o unitate în plus sau în minus într-un şir uniform. Această măsură poate deveni o măsură de opresiune, însă numai dacă este aplicată cu consecvenţă, până la sfârşit. Au încercat să facă asta. Fiecare nou-venit, după ce „cânta la pian” la secţia specială a lagărului (adică după ce îşi lăsa amprentele degetelor, cum se obişnuia în puşcării; în ITL nu se luau amprentele), i se trecea pe după gât o sfoară de care era agăţată o scândurică. Pe scândurică era alcătuit numărul lui, de pildă Şci-262 (în Oziorlag ajunseseră acum la/; ce scurt este alfabetul!”-) şi sub această înfăţişare era fotografiat de fotograful secţiei speciale. (Aceste fotografii se mai păstrează undeva. Câudva tot o să le vedem!)

  Scândurică era scoasă de la gâtul deţinutului (căci doar nu e un câine), dar i se dădeau în schimb patru (în alte lagăre – trei) petice albe de 8x15 centimetri. El trebuia să-şi coase aceste cârpe în locurile stabilite, nu în toate lagărele la fel, dar de obicei pe spate, pe piept, deasupra frunţii – pe căciulă,

  Şi încă pe picior sau pe mână, cum se vede într-o fotografie a mea. Hainele vătuite erau deteriorate dinainte în acele locuri prestabilite: în atelierele lagărelor, anumiţi croitori erau specializaţi în deteriorarea hainelor noi: din materialul original era tăiat un pătrat mic, atât cât să descopere vata din interior. Se proceda astfel pentru ca, în caz de evadare, zekul să nu poată să-^şi desprindă numărul şi să se dea drept lucrător angajat dintre oamenii liberi, în alte lagăre – şi mai simplu: numărul era gravat pe îmbrăcăminte cu clorură de var.

  Supraveghetorii au primit ordin să-i strige pe deţinuţi numai pe numere, iar numele să nu-l ştie şi să nu-l ţină minte. Ar fi fost groaznic dacă izbuteau să respecte ordinul, dar n-au izbutit (rusul iiu e ca neamţul), şi chiar din primul an au început să se încurce şi pe unii să-i strige pe nume, şi pe urmă din ce în ce mai mult. Pentru a le fi mai uşor supraveghetorilor, pe vagonaşe, în dreptul fiecărui loc de dormit, era fixată p tăbliţă de placaj, pe care scria numărul şi numele celui ce dormea acolo. În felul acesta, supraveghetorul, chiar dacă nu vedea numerele de pe îmbrăcăminte, putea întotdeauna să-l strige, iar dacă lipsea – să ştie al cui era patul celui indiscipliiiat. Supraveghetorii aveau posibilitatea să mai desfăşoare şi altă activitate utilă: să descuie încet lacătul şi să intre pe nesimţite în baracă înainte de a suna deşteptarea şi să noteze numerele celor care s-au sculat înainte de vreme, ori să dea năvală în baracă o dată cu semnalul deşteptării şi să-i noteze pe cei care nu s-au sculat. În ambele cazuri putea să trimită numaidecât la carceră, dar de cele mai multe ori în Lagărele speciale erau utilizate notele explicative, şi asta când tocul şi cerneala erau interzise, iar hârtia – greu de procurat Sistemul notelor explicative – greoi, plicticos, detestabil, nu era o invenţie proastă, cu atât mai mult, cu cât regimul de lagăr nu ducea lipsă de trântori şi de timp pentru examinare. Nu te pedepseau, pur şi simplu, uumaidecât, ci îţi cereau să explici în scris: de ce pe patul tău nu este bine întins aşternutul; cum de ţi-ai permis ca tăbliţa cu numărul tău să atâme strâmb în cui; de ce este murdar numărul de pe pufoaica ta şi de ce nu ai luat măsuri la vreme; de ce ai intrat cu ţigara aprinsă în secţie; de ce nu ţi-ai scos căciula în faţa supraveghetorului *. Profunzimea acestor întrebări făcea ca răspunsul în scris să fie mai chinuitor pentru cei