cu ştiinţă de carte decât pentru cei analfabeţi, însă refuzul de a scrie ducea la agravarea pedepsei. Din respect pentru Lucrătorii Regimului Disciplinar, nota trebuia să fie scrisă ordonat şi clar, ea era adresată supraveghetorului de baracă, apoi era examinată de Subşeful Regimului Disciplinar sau de Şeful Regimului Disciplinar, care scriau pe ea pedeapsa stabilită.

 

  *Această fotografie a fost făcută când eram deja în exil. Dar şi pufoaica, şi numerele sunt autentice, din lagăr, precum şi procedeele de fixare. Aproape tot timpul cât ani stat la Ekibastuz ani purtat numărul Şci-232, dar în ultimele luni mi-au ordonat să-l schimb cu Şci-262. Aceste numere le-am scos în secret din Ekibastuz, le mai păstrez şi astăzi.

  La fel şi în tabelele brigăzii, numerele erau scrise înaintea numelor – ori în locul numelor? Dar nu îndrăzneau să renunţe la nume! Oricum, numele era o coadă sigură, omul este legat pe veci de numele său, pe când numărul este ca o adiere de vânt, ai suflat şi s-a dus. Ei, dacă numerele ar putea fi înfierate ori crestate cu pumnalul în piele! Însă n-au izbutit să ajungă până acolo. Dar, în glumă, ar fi putut, nu mai rămăsese mult.

  Jugul numerelor nu era atât de apăsător şi pentru că nu eram închişi în celule individuale şi nu-i auzeam doar pe supraveghetori, căci discutam şi între noi. Deţinuţii nu se adresau unul altuia pe numere, dar nu doar atât -nici nu le observau (deşi se pare că n-ai cum să nu observi aceste cârpe albe, stridente, pe fond negru; când ne adunam mulţi la un loc – ca să plecăm la lucru, pentru inspecţie, abundenţa de numere sărea în ochi ca o tablă de logaritmi, dar numai pentru un ochi nou), nu le observau nici măcar pe cele ale prietenilor apropiaţi ori ale tovarăşilor de brigadă, niciodată, îl ştia fiecare pe al lui. (Printre „oploşiţi”, se aflau unii din categoria filfizonilor, care ţineau foarte mult ca numerele lor să fie cusute îngrijit, ba chiar cochet, cu marginile răsfrânte înăuntru şi cu tighel mărunt, să fie mai frumos. Eternul servilism! Eu şi prietenii mei, dimpotrivă, ne căzneam ca numerele noastre să arate cât mai hâd.)

  Regimul Lagărelor speciale a fost calculat pentru izolare totală: de aici, nimeni nu se va plânge nimănui, nimeni nu va fi eliberat niciodată, nimeni nu va scăpa încotrova. (Nici Auschwitzul, nici Katynul nu i-au învăţat nimic pe stăpâni.) Iată de ce Lagărele speciale timpurii erau lagăre în care funcţiona bătaia cu bâtele. Cel mai adesea nu supraveghetorii purtau bâtele (ei aveau cătuşele), ci zekii de încredere: comandanţi^ şi brigadieri, dar de bătut băteau cu plăcere şi cu aprobarea deplină a conducerii, în Djezkazgan, înainte de plecarea la lucru, lângă uşile barăcilor se aşezau dispecerii cu bâtele în mână şi strigau ca şi odinioară: „Afară toată lumea, cu excepţia ultimului! (Cititorul a înţeles demult de ce ultimul, presupunând că exista vreunul, numaidecât era ca şi cum n-ar fi fost.)* Iată de ce conducerea nu s-ar supăra prea tare dacă, să zicem, iama, un convoi de la Karabas la Spassk – două sute de oameni – ar îngheţa pe drum, iar cei scăpaţi teferi ar umple până la refuz toate sălile şi coridoarele secţiei sanitare, ar putrezi de vii, emanând o duhoare infectă, şi doctorul Kolesnikov ar amputa zeci de mâini, picioare şi nasuri*. Izolarea ar fi atât de garantată, încât faimosul şef de regim disciplinar, căpitanul Vorobiov, şi acoliţii lui mai întâi” au pedepsit-o” pe balerina maghiară cu carcera, apoi cu cătuşele, după care, încătuşată, au violat-o.

 

  *Acest doctor Kolesnikov a făcut parte dintre „experţii” care cu puţin înainte de asta semnaseră concluziile mincinoase ale Comisiei Katynului (cum că nu noi i-am ucis acolo pe ofiţerii polonezi). Pentru asta a fost trimis aici de Providenţa cea dreaptă. Dar de ce l-o fi trimis puterea? Ca să nu trăncănească. Mai departe, Maurul devenise inutil.

  Regimul disciplinar fusese conceput pe îndelete ca să poată pătrunde în cele mai mici amănunte. Aşa, de pildă, era interzis să ai vreo fotografie, nici a ta proprie (evadare!), nici a celor dragi. Toate erau luate şi distruse. Starostele barăcii feminine din Spassk, o femeie în vârstă, învăţătoare, a aşezat pe o măsuţă un mic portret al lui Ceaikovski, supraveghetorul i l-a confiscat şi i-a dat trei zile şi trei nopţi de carceră. „Dar ăsta-i portretul lui Ceaikovski!” „Nu ştiu al cui este, dar femeile din lagăr uu au voie să ţină portrete de bărbaţi.” – în Kenghir era permis să primeşti arpacaş în pachete (de ce să nu primeşti?), dar la fel de strict era interzis să-l fierbi, şi dacă zekul aţâţa undeva un foc pe două cărămizi, supraveghetorul îi răsturna căldăruşa cu piciorul, iar pe vinovat îl punea să stingă focul cu mâinile. (Este adevărat că pe urmă au construit un mic şopron pentru gătit, dar peste două luni soba de gătit a fost damnată şi acolo au băgat porcii ofiţerilor şi calul agentului operativ Beliaev.)

  Totuşi, introducând felurite noutăţi, responsabilii regimului disciplinar nu uitau nici experienţa valoroasă a ITL. În Oziorlag, căpitanul Mişin, şeful unui lagăr mai mic, pe cei care refuzau să meargă la lucru îi lega de o sanie şi aşa îi târa până la locul de muncă.

  În general, regimul disciplinar s-a dovedit într-atât de mulţumitor, încât ocnaşii mai vechi, cei de la început, erau ţinuţi acum în Lagărele speciale, avâud aceleaşi drepturi cu toţi ceilalţi, în zonele comune, şi se deosebeau de aceştia numai pentru că aveau alte litere pe cârpele cu numere. (Da, poate cu deosebirea că atunci când nu le ajungeau barăcile, precum în Spassk, le repartizau, pentru locuinţe, şoproaue şi grajduri.)

  Astfel, Lagărele speciale, care uu purtau oficial denumirea de ocnă, deveniseră succesorul şi moştenitorul ei de drept, s-au contopit cu ea.

  Dar pentru ca regimul disciplinar să fie bine asimilat de puşcăriaşi, trebuie susţinut şi printr-o muncă corectă şi o hrană corectă.

  Munca pentru lagărele speciale era aleasă dintre cele mai grele