care existau în împrejurimile respective. Cum bine a remarcat Cehov: „în societate şi, parţial, în literatură s-a instaurat părerea că adevărata ocnă, cea mai grea şi cea mai dezonorantă, poate fi doar în mine. Dacă în poemul lui Nekrasov Femeile ruse5, eroul… Ar pescui şi ar doborî copaci pentru închisoare, mulţi dintre cititori ar rămâne nemulţumiţi. (Numai că, Anton Pavlovici, de ce vă exprimaţi atât de dispreţuitor despre doborâtul copacilor? Este o treabă bună, se potriveşte.) Primele secţii al Steplag-ului, cu care el a început, au fost toate la extracţia de cupru (secţia întâi şi a doua – Rudnik, a treia – Kenghir, a patra – Djezkazgan). Forarea se făcea uscată, praful sterilului provoca silicoză galopantă şi tuberculoză*. Deţinuţii care se îmbolnăveau erau expediaţi să moară în faimosul Spassk (lângă Karaganda), la” azilul unional al invalizilor” din Lagărele speciale.

  Despre Spassk s-ar putea spune şi ceva special.

  În Spassk erau trimişi invalizi, invalizi terminaţi, pe care refuzau să-i mai utilizeze în lagărele lor. Dar, uimitor, păşind în zona terapeutică din Spassk, invalizii se transformau dintr-o dată în muncitori de valoare deplină, precum cei de la muncile comune. Colonelului Cecev, şeful întregului Steplag, lagărul-secţie din Spassk îi era cel mai drag. Venind cu avionul din Karaganda, punând să i se lustmiască cizmele la postul de gardă, acest om rău, robust, umbla prin zonă şi cerceta atent să vadă cine nu munceşte, îi plăcea să spună: „îu tot Spasskul, invalid nu este decât cel fără două picioare. Dar şi el poate face o muncă uşoară – munca de curier. Cei ologi de un picior erau folosiţi la munci care puteau fi executate şezând: sfărâmat de piatră, sortarea aşchiilor. Nici cârjele, nici faptul că erai ciung de o mână nu te împiedicau să munceşti în Spassk. Iată ce a născocit Cecev: să pună la targa patra ciungi de o mână (doi de muia stângă, doi de mâna dreaptă). Tot el i-a pus pe muncitori să învârtă cu mâua strungurile din ateliere când nu este energie electrică. Lui Cecev i-a plăcut să aibă” profesorul lui „şi i-a îngăduit biofizicianului Cijevski să instaleze în Spassk un” laborator” (cu mese goale). Când însă Cijevski, din materiale neutilizabile, a confecţionat o mască antisilicoză pentru muncitorii minelor din Djezkazgan, Cecev nu a îngăduit să fie pusă în fabricaţie. Lucrează şi fără mască, n-are rost să ne complicăm. Căci trebuie să ne reînoim contingentul.

  La sfârşitul anului 1948, în Spassk se aflau cincisprezece mii de zeki de ambele sexe. Era o zonă uriaşă, stâlpii ei când se ridicau pe coline, când se coborau în văi, şi turnuleţele triunghiulare ale posturilor de observaţie nu se vedeau între ele. Treptat-treptat se desfăşura munca de auto izolare: zekii construiau ziduri interioare pentru despărţirea zonei femeilor, a zonei de munci şi a zonei invalizilor (aşa era mai stânjeaitor pentru relaţiile din interiorul lagărului şi mai comod pentru stăpâni). Şase mii de oameni lucrau la construcţia unui dig aflat la doisprezece kilometri. Cum toţi erau totuşi invalizi, făceau peste două ore la dus şi peste două ore la întoarcere. La asta trebuie să mai adăugăm cele unsprezece ore ale zilei de muncă. (Rar cine rezista două luni la această muncă.) Următoarea muncă importantă era la cariere, ele se aflau chiar în interiorul zonelor (pe insulă existau propriile zăcăminte!), şi în cea a femeilor şi în cea a bărbaţilor, în zona bărbaţilor, cariera se afla pe un munte. Acolo, după ora stingerii, dinamitau piatra cu amonal, iar în timpul zilei invalizii spărgeau blocurile cu ciocanele, în zona femeilor nu se folosea amoualul, femeile săpau cu tâmăcoapele până ajungeau la straturi, pe urmă sfărâmau piatra cu nişte ciocane mari. Ciocanele scăpau din mână, bineînţeles, cozile li se rupeau, iar pentru a le monta altele trebuiau duse în altă zonă. Cu toate acestea, fiecare femeie trebuia să realizeze o normă de 0,9 metri cubi pe zi şi, întrucât nu puteau s-o îndeplinească, primeau multă vreme o raţie de pedeaspă – patra sute de grame, pâuă când bărbaţii le-au învăţat ca, înainte de recepţie, să care piatra din stivele vechi, în cele noi. Să nu uităm că toată munca asta nu numai că era făcută doar de invalizi şi fără nici cel mai rudimentar mecanism, dar şi în condiţiile cumplitelor ierni de stepă (până la minus 30-35° cu vânt), şi, îu plus, purtâud îmbrăcămintrc de vară, pentru că acelora care nu munceau (adică invalizilor) nu li se cuvenea îmbrăcăminte călduroasă pe timpul iernii. Estoniana P-r îşi aminteşte cum pe un astfel de ger, aproape despuiată, sfărâma piatra cu un ciocan uriaş.

  — Câştigul pe care această muncă îl aducea în folosul Patriei se va vedea în mod clar mai ales dacă vom spune că piatra din cariera femeilor, nu se ştie de ce. S-a dovedit a nu fi bună pentru construcţii, şi în nu ştiu ce zi, un nu ştiu ce şef a dat ordin ca femeile să ducă acum înapoi în carieră piatra scoasă de ele în decurs de un an, să o acopere cu pământ şi să amenajeze un parc (la parc, fireşte, nu au ajuns). – În zona bărbaţilor, piatra era bună, iar transportul la locul construcţiei se realiza astfel: după apel, întreaga formaţie (dintr-o dată vreo opt mii de oameni, care mai erau vii în ziua aceea) era minată în munte, şi nu aveau voie să se întoarcă decât cei cu pietre în spinare, în zilele libere, invalizii făceau această plimbare de două ori – dimineaţa şi seara După asta urmau şi astfel de lucrări: consolidarea zonei; construirea orăşelului pentru conducerea lagărului, pentru supraveghetori şi soldaţii diii escortă (case de locuit, club, saună, şcoală); lucrul la câmp şi în grădinile de zarzavat Recolta din acele grădini revenea tot celor liberi, iar zekii se alegeau cu franzele de sfeclă: le cărau cu căruţele şi camioanele, le descărcau în grămezi lângă bucătărie, acolo se înmuiau şi putrezeau, şi de acolo le luau muncitorii de la bucătărie cu furcile şi le cărau la cazane. (Seamănă întrucâtva cu hră-nirea vitelor domestice?)

  Din aceste