frunze de sfeclă era fiartă neschimbata zămârcă, la care se mai adăuga şi un polonic de casă, o dată pe zi. Iată o scenă dintr-o grădină de zarzavat din Spassk: vreo sută cincizeci de ieki, înţelegându-se între ei, au năvălit toţi deodată într-o astfel de grădină, s-au culcat la pământ şi au început să ronţăie legume din straturi. Paznicii sosesc în fugă, îi lovesc cu bâtele, dar ei stau lungiţi şi mănâncă mai departe.

  Invalizii care nu lucrau primeau 550 grame de pune, cei care lucrau – 650.

  În plus, Spasskul nu ştia ce sunt acelea medicamente (de unde să procuri pentru atâta mulţime de oameni? Şi oricum vor crăpa) şi lenjerie de pat. În unele barăci se alăturau vagonaşele şi pe scuturile alipite se culcau nu câte doi, ci câte patru, strânşi unul într-altul.

  Şi mai era o muncă: în fiecare zi, o sută zece, o sută douăzeci de oameni ieşeau la săpat de morminte. Două Studebakere transportau cadavrele în nişte lădoaie, din care atâmau mâinile şi picioarele. Chiar şi în lunile fericite din vara lui 1949 mureau câte şaizeci-şaptezeci de oameni pe zi, iama – câte o sută (au numărat estonienii care lucrau la morgă).

   (în alte Lagăre speciale mortalitatea nu era atât de mare, şi hrana era mai bună, dar se şi muncea vârtos, căci nu erau invalizi, cititorul poate să aprecieze singur.)

  Toate acestea se petreceau în anul 1949 (o mie nouă sute patruzeci şi nouă), în cel de al treizeci şi doilea an al revoluţiei din octombrie, la patru ani după ce s-a sfârşit războiul şi necesităţile lui crunte, la trei ani după ce a Luat sfârşit procesul de la Numberg, şi întreaga omenire a aflat de grozăviile lagărelor fasciste şi a răsuflat uşurată: „Asta nu se va repeta…!”.

  Dacă la tot acest regim disciplinar mai adăugăm şi faptul că, o dată cu transferarea în-Lagărul special, aproape s-au întrerupt legăturile tale cu cei din libertate, cu soţia care te aşteaptă, şi pe tine, şi scrisorile tale. Cu copiii, pentru care te-ai transformat într-un mit (Două scrisori pe an, dar nici acestea nu erau expediate, în care ai pus tot ce ai strâns mai bun, mai important, în decurs de luni întregi. Cine îndrăzneşte să le controleze pe cenzoriţele de la MGB? Deseori, ele îşi uşurau munca arzând o parte din scrisori, ca să nu le mai controleze. Iar faptul că scrisoarea ta ii-a ajuns poate fi trecut întotdeauna pe seama poştei, în Spassk au chemat într-o zi nişte deţinuţi să repare soba la serviciul de cenzură. Aceştia au găsit acolo sute de scrisori neexpediate, dar nici arse: uitaseră cenzorii să le dea foc. Să vă daţi seama care era atmosfera într-un Lagăr special: sobarii s-au temut să povestească despre asta prietenilor! Ghebiştii puteau să se răfuiască una-două cu ei. Oare aceste cenzoriţe de la MGB, care pentru comoditatea lor ardeau sufletul captivilor, oare erau ele mai umane decât acele SS-iste care colecţionau pielea şi părul celor ucişi?) Cât despre vizitele rudelor în Lagărele speciale nici nu se pomenea, adresa lagărului era cifrată şi nimeni iiu primea aprobare să vină în lagăr.

  Se mai poate adăuga că întrebarea lui Hemingway a avea sau a’ nu avea aproape că nici nu se punea în Lagărele speciale, încă de la începuturile lor ea a fost rezolvată în favoarea lui a nu avea. Să nu ai bani şi să nu primeşti salariu (în 1TL încă mai puteai câştiga câteva parale, aici – nici o copeică). Să nu ai încălţăminte ori haine de schimb, nimic să îmbraci pe dedesubt, ca să ţină cald sau uscat. Lenjeria de coip (şi ce mai lenjerie! Mă îndoiesc că vreunul dintre calicii lui Hemingway ar consimţi să îmbrace aşa ceva) se schimba de două ori pe lună, hainele şi încălţările – de două ori pe an, limpede ca cristalul! (Nu în primele luni de lagăr, dar mai târziu au amenajat camera „veşnică” de păstrare a bagajelor – până în ziua „eliberării”, era o abatere gravă să nu predai vreunul dintre lucrurile ce le puteai purta asupra ta: asta ţi se imputa ca pregătire de evadare, şi te alegeai cu carceră, cu anchetă.) Să nu ai nici un fel de alimente în noptieră (iar dimineaţa să stai la coadă la magazia de alimente ca să le predai, seara să le primeşti, şi în felul acesta erau folosite cu succes jumătatea de oră de dimineaţă şi cea de seară, singurele care mai rămâneau libere pentru minte şi suflet). Să nu ai nimic scris pe mână, să nu ai cerneală, să nu ai creioane chimice ori colorate, să nu

 

  *Prevăd îngrijorarea cititorului şi mă grăbesc să-l încredinţez: toţi aceşti Cecev, şi Mişin, şi Vorobiov, şi supraveghetorul Novgorodov trătesc bine. Cecev – la Karaganda, general în retragere. Niciunul dintre ei nu a fost judecat şi nu va fi. De ce să fie judecaţi? Ei doar n-au făcut altceva decât pur şi simplu să îndeplinească ordinele. Ei nu pot fi comparaţi cu na/iştii care au îndeplinit ordinele pur şi simplu. Iar dacă au făcut ceva care a depăşit, ordinele, asta numai din puritate ideologică, din sinceritate, pur şi simplu fiindcă n-au ştiut că Beria. „tovarăş credincios al marelui Stalin”, a fost şi agent al imperialismului internaţional.

  Ai hârtie albă mai mult decât un caiet de şcoală. În sfârşit – să nu ai cărţi, (În Spassk, cărţile proprii erau confiscate încă de la sosirea deţinutului în lagăr. La început, nouă ni s-a permis să avem una, rareori două, dar, îutr-o zi, a apărut un ordin înţelept: toate cărţile personale să fie înregistrate la KVC, pe foaia de titlul să li se aplice: „Steplag. Lagărul Nr…” Toate cărţile fără ştampilă, de acum înainte, vor fi confiscate ca ilegale, iar cărţile cu ştampilă vor fi considerate ale bibliotecii şi nu mai aparţineau posesorului.)

  Şi ne-am mai putea aminti că în Lagărele speciale se efectuau, mult mai stăruitor şi mai des decât în ITL, percheziţii (zilnice, amănunţite, la plecare şi la