sosire; percheziţiile planificate ale barăcilor, cu scoaterea pardoselii şi a grătarelor de la sobe, a scândurilor din cerdac; apoi percheziţiile generale, ca la închisoare, cu dezbrăcare, pipăire, descoaserea căptuşelilor şi a pingelelor). Că mai târziu au început să dea foc la iarba din zonă, lăsând pământul gol („să nu ascundă arme în iarbă”). Că zilele libere erau ocupate cu lucrări gospodăreşti în zonă.

  Amintindu-ţi de toate acestea poate nu te vei mai mira că purtarea numerelor nu era nici pe departe mijlocul cel mai sensibil ori cel mai batjocoritor fel de a leza demnitatea deţinutului. Când Ivan Denisovici spune că „numerele n-au nici o greutate”, asta nu înseamnă nicidecum că şi-a pierdut simţul demnităţii, cum au reproşat nişte critici făloşi (care nu purtaseră numere şi nici nu suferiseră de foame), este doar o chestiune de bun-simţ. Necazul pe care ni-l pricinuiau numerele nu era de ordin psihologic ori moral (cum scontau stăpânii GULAG-ului), era doar un necaz de ordin practic, că de groaza carcerei trebuia să-ţi cheltuieşti timpul liber ca să-ţi coşi o margine descusută, să-ţi reîunoieşţi cifrele la pictori, iar peticele rupte în timpul lucrului să le înlocuieşti pe de-a-ntregul, să găseşti de unde-i şti altele noi.

  Pentru unii, numerele erau, într-adevăr, cea mai diavolească invenţie de aici. Aceştia erau credincioşii cei mai zeloşi, femeile care se aflau în lagărul de femei din apropierea gării Suslovo (Kamâşlag): femeile condamnate pentru religie, aici, constituiau o treime din întreg efectivul. Căci totul era prezis în Apocalips: Să primească un semii pe mâna dreaptă sau pe frunte”.

  Şi aceste femei au refuzat să poarte numere, fiindcă socoteau că sunt semnul Satanei! Refuzau de asemena să dea semnătură (tot Satanei) pentru echipamentul statului. Administraţia lagărului (şeful Direcţiei – generalul Grigoriev, şeful OLP-ului – maiorul Boguş) a dat dovadă de cea mai vrednică demnitate: a ordonat ca aceste femei să fie dezbrăcate, pmă la bluze, şi descălţare (supraveghetoarele-comsomoliste au făcut întocmai), pentru ca iarna să le ajute pe aceste fanatice absurde, obligându-le să accepte uniforma lagărului şi să-şi coasă numerele. Dar şi în ger femeile mergeau desculţe prin zonă şi doar în bluze, dar nu s-au învoit să-şi dea sufletul Satanei!

  Şi în faţa acestui spirit (fireşte, reacţionar, căci noi, oameni luminaţi, u-am fi obiectat atâta împotriva numerelor) administraţia a cedat, a înapoiat femeilor lucrurile lor de purtare, şi ele le-au îmbrăcat fără numere! (Elena Ivanovna Usova n-a purtat timp de zece ani decât lucrurile ei, hainele şi lenjeria putreziseră, îi cădeau de pe umeri, dar contabilitatea nu-i putea elibera nimic fără semnătură.)

  Aceste numere ne mai deranjau şi prin faptul că, mari fiind, puteau fi distinse uşor, de departe, de către soldatul din escortă. Escorta nu ne vedea, altfel, decât de la distanţa posibilă pentru a trage o rafală de automat, pe niciunul dintre noi nu ne ştia, fireşte, după nume şi, fiind îmbrăcaţi la fel, nu ne-ar fi deosebit fără numerele noastre. Acum, însă, oamenii din escortă, observau cine vorbea în coloană, sau cine încurcase rândurile de cinci, sau nu ţinea manile la spate, sau lua ceva de jos. – Şi era de ajuns raportul şefului de escortă ca vinovatul să ajungă la carceră.

  Escorta era încă o foiţă care se străduia ca viaţa noastră să fie un infern. Aceşti „epoleţi roşii”, soldaţi din armata regulată, aceşti băieţandri cu automate erau o foită obscură, care nu judeca, care nu ştia nimic despre noi, care nu accepta niciodată explicaţii. De la noi spre ei nimic nu putea trece, de la ei spre noi – strigătele de apostrofare, lătratul clinilor, zgomotul închizătoarelor de la automat şi gloanţele. Şi întotdeauna aveau dreptate ei, nu noi.

  În Ekibastuz, la rambleierea unui terasament de cale ferată, unde nu exista zonă, dar exista cordonul escortei, un zek a făcut câţiva paşi în perimetrul îngăduit ca să-şi ia pâinea din scurta aruncată la o parte, dar un soldat a ridicat arma, a tras şi l-a ucis. Şi, bineînţeles, el a avut dreptate. Şi nu putea primi decât mulţumiri. Şi, de bună seamă, nu se căieşte iiici în ziua de azi. Iar noi nu ne-ani exprimat prin nimic indignarea. Şi, fireşte, n-am scris nicăieri (oricum, nimeni n-ar fi expediat plângerea noastră).

  La 19 ianuarie 1951, coloana noastră de cinci sute de oameni se apropia de obiectivul de muncă, ARM. În partea cealaltă se afla zona, acolo nu erau soldaţi. Dintr-o clipă într-alta trebuia să se deschidă porţile, să intrăm. Brusc, deţinutul Maloi [Micuţul] (în realitate – un zdrahon de flăcău lat în umeri), aşa, nitam-nisam a ieşit din formaţie şi parcă dus pe gânduri s-a îndreptat spre şeful escortei. Făcea impresia că nu era în apele lui, că nu-şi dă seama ce face. N-a ridicat mâinile, n-a schiţat nici un gest ameninţător, mergea pur şi simplu înainte gânditor. Şeful escortei, un nemernic de ofiţer cu aspect de filfizon, s-a speriat şi a început să fugă cu spatele înainte din faţa lui Maloi, strigând ceva cu voce piţigăiată, neputând în nici un chip să-şi scoată pistolul, înspre Maloi s-a repezit un sergent cu automat şi de la câţiva paşi l-a secerat cu o rafală peste piept, retrăgându-se şi el încet-încet. Iar Maloi, înainte de a cădea, şi-a continuat mişcarea înceată încă vreo doi paşi; din spatele lui, din pufoaică, pe urmele gloanţelor nevăzute, ieşiră smocuri de vată. Dar cu toate că Maloi căzuse, iar noi, tot restul coloanei, nici nu ne mişcaserăm, şeful escortei era atât de speriat, încât a strigat soldaţilor o comandă de luptă, şi din toate părţile au început să păcănească automatele, trăgând un pic mai sus de capetele noastre; s-a pornit să latre şi o mitralieră, instalată dinainte pe poziţie, şi pe mai multe glasuri, care mai de care mai isteric, ni se striga: „Culcat! Culcat! Culcat!” Şi gloanţele zburau mai jos şi mai jos, spre sârma ghimpată a zonei. Noi, cinci sute de oameni, nu ne-am aruncat asupra trăgătorilor, nu i-am dat peste cap. Cu toţi ne-am întins la pământ, cu faţa în Zăpadă, rămânând în această poziţie