ruşinoasă, neajutorată, în această dimineaţă de Bobotează, mai bine de un sfert de oră, ca oile: pe toţi ar fi putut să ne împuşte, glumind, fără să dea socoteală – doar a fost o încercare de revoltă!

  Iată ce robi mişei eram noi în primul şi în cel de-al doilea an de Lagăre speciale. Despre această perioadă s-a spus destul în Ivan Denisovici.

  Cum s-a putut întâmpla una ca asta? De ce multele mii de dobitoace ale acestui scârnav Cincizeci şi Opt, totuşi politici, fir-ar să fie, iar acum separaţi din grămadă şi reuniţi la un loc, s-ar putea spune adevăraţi politici, de ce dar s-au comportat atât de mizerabil, atât de obedient?

  Aceste lagăre nici nu puteau începe altfel. Şi asupriţii şi asupritorii proveneau din lagărele ITL, şi zeci de ani de tradiţie atât a robilor, cât şi a stăpânilor îi apăsau şi pe unii şi pe alţii. Felul de viaţă şi felul de a gândi s-a transmis o dată cu oamenii vii, ei îl încălzeau şi îl întreţineau unii în ceilalţi, deoarece din aceeaşi secţie de lagăr plecau împreună câteva sute de oameni, în locul cel nou ei aduceau cu sine convingerea generală, care li se insuflase, că în lumea lagărelor omul este pentru om şobolan şi canibal, şi altcumva nu poate fi. Ei au adus cu sine doar interesul pentru destinul lor şi o totală indiferenţă faţă de soarta comună. Ei veneau pregătiţi să dea o luptă necruţătoare pentru cucerirea funcţiilor de brigadieri, a locurilor călduţe, de „oploşiţi”, la bucătărie, la tăiat de pâine, la contabilitate şi KVC.

  Câiid însă într-un loc nou pleacă un solitar, în calculele sale de a se aranja acolo se poate bizui numai pe şansa şi pe lipsa lui de scrupule. Când faci parte dintr-un transport de lungă durată, călătoreşti două-trei-patru săptămâni în acelaşi vagon, te speli în aceleaşi îuschisori de tranzit, mergi în aceeaşi formaţie cu oameni care s-au frecat destul unii de alţii, care au apreciat bine, unul la altul, de multă vreme, pumnul de brigadier, ştiinţa de a intra în voile şefilor, de a o coti „la stânga”, păcăliiidu-i pe truditorii de la muncile comune, aşa-zişii „pălmaşi”, când în acelaşi convoi se află o şleahtă de oploşiţi, vâuători de locuri călduţe, privilegiate, care au şi devenit complici. – Este firesc ca ei să nu se lase furaţi de visuri de libertate, ci să preia împreună ştafeta robiei, să se înţeleagă cum vor pune mâna pe posturile-cheie din noul lagăr, înlăturându-i pe oploşiţii din alte lagăre. Cât despre bieţii pălmaşi de la „comune”, care s-au împăcat cu soarta lor neagră, nenorocită, se înţeleg între ei cum să alcătuiască la noul loc o brigadă mai bună şi să nimerească la un brigadier suportabil.

  Toţi aceşti oameni au uitat cu desăvârşire nu doar că fiecare dintre ei este om şi poarta în sine focul divin, şi este capabil de un destin mai înalt, dar au uitat piuă şi faptul că spinarea se poate îndrepta, că libertatea simplă constituie un drept al omului la fel ca aerul, că ei toţi sunt aşa-numiţii politici şi, iată, acum rămân între ei.

  Este adevărat că printre ei se mai afla, totuşi, o părticică de hoţi şi de bandiţi: neştiind ce să mai facă pentru a-i reţine pe favoriţii lor de la desele evadări (articolul 82 al Codului penal dădea pentru evadare doar doi ani, iar hoţii acumulaseră deja zeci şi sute, de ce să nu evadeze, dacă nu avea cine Să-i oprească?), autorităţile s-au hotărât să-i blagoslovescă pentru evadare cu 58-14, adică sabotaj economic.

  Astfel de bandiţi, care să meargă în Lagărele speciale, în general erau foarte puţini în fiecare convoi – o mâhă, dar, după codul lor, prea destui ca să se comporte cu insolenţă, să ocupe posturile de comandanţi cu bâte (precum acei azerbaidjeni din Spassk, care pe urmă au fost măcelăriţi) şi să ajute oploşiţilor să instaureze în noile insule ale Arhipelagului drapelul negru, dezgustător, al mârşavelor lagăre de exterminare prin muncă^.

  Lagărul din Ekibastuz a fost creat cu un an înainte de sosirea noastră, în 1949, şi totul aici s-a constituit după modelul a ceea ce a fost înainte, aşa cum a fost adus în minţile, deţinuţilor şi ale şefilor. Exista un comandant, un comandant adjunct şi responsabilii de barăci, care îi brutalizau pe subordonaţii lor fie cu pumnii, fie cu denunţurile. Exista o baracă separată a oploşiţilor, unde, pe vagonaşe, la un pahar de ceai, se hotăra, prieteneşte, soarta unor obiective de lucru şi a unor brigăzi întregi. În fiecare baracă existau (mulţumită construcţiei speciale a barăcilor finlandeze) nişte „cabine” separate, care erau ocupate, după rang, de unul sau doi zeki privilegiaţi. Şi dispecerii care te pocneau după ceafă, şi brigadierii care te plesneau peste faţă, iar supraveghetorii îţi administrau lovituri cu gârbaciul. Şi fuseseră aleşi nişte bucătari botoşi şi obraznici. Şi toate magaziile de alimente au intrat în stăpânirea caucazienilor iubitori de libertate. Iar funcţiile de şefi de lucrări ori şantiere le-a acaparat o clică de escroci care se dădeau, toţi, drept ingineri. Iar turnătorii îşi duceau conştiincioşi denunţurile la secţia operativă, fără să fie pedepsiţi de nimeni. Şi, cu un an în urmă, început cu nişte corturi, lagărul avea acum şi o închisoare de piatră. – Neisprăvită însă, şi din pricina asta -arhiplină: pentru carceră – cu ordin în regulă – trebuia să stai la rând câte o lună sau chiar două! Asta-i ilegalitate, nici mai mult, nici mai puţin: să stai la coadă pentru carceră! (Şi eu am fost osândit la carceră, dar n-am mai apucat să-nii vină rândul.)

  Este drept că în acest an au mai scăzut acţiunile hoţilor (mai exact ale acelora numiţi dini, în măsura în care nu desconsiderau posturile din lagăr). Se simţea că nu le mai mergea ca altădată, că treburile lor nu mai aveau anvergura de odinioară: le lipsea tineretul, nu mai aveau rezerve, nimeni nu le mai sărea înainte să-i linguşească. Ceva nu mai mergea. Comandantul Măgheran, când şeful regimentului disciplinar l-a