Convoiul nostru, ca orice convoi nou, a fost supus presiunii încă de la baia de sosire. Băieşii, frizerii şi dispecerii erau încordaţi şi se aruncau grămadă asupra tuturor celor care încercau să aducă o sfioasă obiecţie referitoare la lenjeria ruptă, sau apa rece, sau la sistemul de dezinfecţie. De-abia aşteptau astfel de obiecţii şi se repezeau numaidecât câţiva, ca o haită de crini, intenţionat, şi strigau cât îi ţinea gura: „Aici nu sunteţi la tranzitul din Kuibâşev!”, şi îţi vârau sub nas pumnii de oameni bine hrăniţi. (Din punct de vedere psihologic avea efect. Un om despuiat este de zece ori mai vulnerabil în faţa Celor îmbrăcaţi. Şi dacă un convoi nou va fi speriat încă de la prima baie, acest lucra îl va marca pentru tot restul vieţii din lagăr.)

  Volodia Gherşuni, şcolarul acela care îşi propunea ca odată ajuns în lagăr, după ce va vedea ce şi cum, să decidă „cu cine să meargă”, a fost pus chiar din prima zi să consolideze lagărul: să sape o groapă pentru stâlpii de iluminat Dar era slab, nu şi-a făcut norma. Baturin, adjunctul cu materialele, care provenea dintre câini, şi el iii curs de potolire, dar fără să se fi potolit pe de-a-n-tregul, l-a numit „pirat” şi la pălmuit. Gherşuni a azvârlit ranga şi a ieşit din groapă. S-a dus la comandament şi le-a zis: „Băgaţi-mă la carceră, eu nu mai lucrez câtă vreme” piraţii „voştri lovesc oamenii” (nefiind obişnuit, cuvântul „pirat” l-a ofensat în mod deosebit). Nu au refuzat să-l bage la carceră, şi a făcut, în două reprize, optsprezece zile (iată cum se procedează: mai întâi prescriu cinci sau zece zile, dar, când termenul a expirat, deţinutul nu este eliberat, se aşteaptă ca el să înceapă să protesteze şi să înjure, după care, „în mod legal”, îi altoiesc o nouă repriză de carceră). După carceră, pentru scandal, i-au mai dat încă două luni de BUR, adică să stea în aceeaşi închisoare, să primească hrană caldă, raţia de pâine în funcţie de randament şi să meargă la lucru la cuptoarele de var. Văzâud că se scufundă tot mai adânc, Gherşuni a încercat acum să se salveze prin infirmerie, el încă nu ştia câte parale face şefa ei, madam Dubinskaia. Credea că le va arăta platfusul lui şi îl vor scuti de drumurile lungi la cuptoarele de var. Însă au refuzat să-l ducă la infirmerie, BUR-ul din Ekibastuz nu avea nevoie de consultaţii la dispensar. Totuşi, ca să ajungă acolo, Gherşuni, ascultând o mulţime de sfaturi despre cum trebuie să protesteze, la apelul dinainte de plecarea la lucra, a rămas întins pe prici, numai în izmene. Supraveghetorii „Păzea” (un fost marinar, cam ţicnit) şi Konentov l-au tras de picioare de pe prici, şi aşa, în izmene, l-au târât la apel. Ei îl târau, iar el se agăţa cu mâinile de pietrele depozitate pentru construcţia unui zid. Gherşuni era acum de acord să meargă la cuptoare şi striga: „Lăsaţi-mă să-mi îmbrac pantalonii!”, dar ei îl târau mai departe. La postul de gardă, întârziind plecarea la muncă a patru mii de oameni, acest băieţel slab striga: „Gestapoviştilor! Fasciştilor!” şi se zbătea, şi nu se lăsa să-i pună cătuşele. Totuşi Păzea şi Koiieuţov i-au apăsat capul până la pământ şi i-au pus cătuşele, iar acum îl împingeau să meargă. Ei şi şeful regimului disciplinar Macehovski nu erau câtuşi de puţin tulburaţi, tulburat era, nu ştiu de ce, tot Gherşuiii: cum să meargă el prin localitate numai în izmene? Şi a refuzat să meargă. Alături stătea un soldat din escortă cu nasul cam, care ţinea în lesă un câine. Volodia îşi aminteşte că l-a auzit cum i-a spus în şoaptă: „De ce faci atâta zarvă? Intră în coloană. O să stai lângă foc, crezi că o să munceşti?” Şi a tras zdravăn de lesă, câinele se smucea din mâinile lui spre gâtul lui Volodia, căci văzuse cum acest puştan se împotrivea epoleţilor albaştri! Volodia a fost luat şi dus îndărăt la BUR. Cătuşele care-i strângeau mâinile la spate îi provocau o durere atroce, iar gardianul, un kazah, îl apucase de beregată şi îl izbea cu genunchiul în foaie. Pe urmă l-au trântit pe pardoseală, cineva a spus pe un ton practic, de profesionist: „Să-l bateţi până se caca pe el!” Şi au început să-l buşească pe unde nimereau (l-au nimerit şi în tâmplă) cu cizmele până şi-a pierdut cunoştinţa. A doua zi l-au chemat la oper, la agentul operativ, care i-a pus pe rol un dosar penal pentru încercare de terorism: când l-au tâfât, s-a agăţat cu mâinile de pietre! De ce?

  La un alt apel de dimineaţă, tot aşa s-a împotrivit să meargă la muncă şi Tviordohleb, ba a declarat şi greva foamei: el nu va lucra pentru Satana! Greva lui fiind tratată cu dispreţ, a fost scos cu forţa, numai că dintr-o baracă simplă, şi Tviordohleb putea ajunge să spargă geamurile. Zăugănitul geamurilor sparte răsuna strident peste locul de adunare, acompaniind sumbru numărătoarea dispecerilor şi supraveghetorilor.

  Acompaniind zvonul monoton al zilelor, săptămmilor, lunilor noastre, al anilor noştri.

  Şi nu se întrevedea nici o geană de lumină. Nu fusese prevăzută în planul MVD-ului când au fost create aceste lagăre.

  Noi, cei douăzeci şi cinci de nou-veniţi, în cea mai mare parte ucraineni din Ucraina de Vest, ne-am strâns într-o singură brigadă şi am izbutit să ne înţelegem cu dispecerii să ne aprobe un brigadier dintre ai noştrii, pe acelaşi Pavel Baraniuk. Eram o brigadă liniştită, muncitoare (pe ucrainenii din vest, luaţi de curând de lângă pământul încă necolectivizat, nu era nevoie să-i îndemni cu biciul, ci, poate, mai degrabă, să-i struneşti. Vreo câteva zile am fost socotiţi muncitori necalificaţi, dar, curând, printre noi s-au descoperit meşteri zidari, ceilalţi s-au angajat să înveţe această meserie, şi astfel am devenit brigadă de zidari. Din muia