noastră ieşea lucru bun. Şefii au observat asta şi de pe un şantier de construcţii de locuinţe pentru cetăţenii liberi ne-a mutat în zonă. I-au arătat brigadierului o grămadă de pietre lângă BUR – exact acelea de care se agăţase Gherşuni, şi au promis că vor aduce zilnic de la carieră. Apoi au explicat că acel BUR ce se vede este doar o jumătate de BUR, şi acum trebuie construită cea de a doua jumătate, şi asta o va face brigada zidarilor.

  Astfel, spre ruşinea noastră, am început să ne construim propria închisoare!

  Era o toamnă lungă, secetoasă. Toată luna septembrie şi jumătate din octombrie n-a picat nici un strop de ploaie. Dimineaţa vremea era calmă, pe urmă se pornea vântul, spre amiază se înteţea, spre seară se liniştea din nou. Uneori, acest vâht bătea necontenit, bătea subţire, apăsător şi te făcea mai ales să simţi această stepă apăsătoare, monotonă, care ui se deschidea chiar de pe schelele BUR-ului – nici orăşelul cu cele dintâi clădiri ale cuptoarelor de var, nici cartierul de locuinţe al militarilor din escortă, nici, cu atât mai mult, zona noastră împrejmuită de sârmă ghimpată nu ascundea de noi imensitatea, nemărginirea, uniformitatea perfectă şi disperarea acestei stepe, prin care doar primul rând al stâlpilor de telegraf abia cojiţi a pornit spre nord-est, spre Pavlodar. Uneori, vântul bătea aprig, într-o oră aducea frigul din Siberia, te silea să îmbraci pufoaica, şi bătea, bătea întruna, biciuindu-te cu nisip şi pietricele mărunte, măturate din stepă. Dar cred că este mai simplu să reproduc poezia pe care am scris-o în acele zile la zidirea BUR-ului.

  ZIDARUL Şi iată-mă zidar! De la poet citire7, Din piatră dură clădesc o închisoare.

  Nu vreun oraş, căci totu-i îngrădire.

  Pe cer, atent, un uliu se roteşte.

  Şuieră vântu-n stepă! Şi nici un trecător Ca să mă-ntrebe ce-i cu edificiul?

  — Sârmă ghimpată, câini şi puşcă, biciul -

  Da-i prea puţin! În puşcărie, una mai nouă vor…

  Şi folosesc mistria, domol, adormitor.

  Şi lucrul merge parcă de la sine.

  Vine ăl mare. Zidul creşte-ncet!. -

  Ni se promite Că vom fi primii locatari în ţintirim.

  De-ar fi doar asta! Dar din limbuţia sa Aflu că sunt bifat într-un dosar.

  După denunţul unui anonim Numele meu, precum şi-al altuia Sunt prinse-n acoladă, înlănţuiţi să fim.

  Ciocanele se-ntrec, sfărâmă, taie, Zid după zid se-nalţă, şi-ntre pereţi – pereţi…

  Glumim, fumăm – mortaru-şi face cale -

  Prinos de pâine vom primi şi terci.

  Celulă de celulă-şi arată groapa sa, Adâncul mut al suferinţei tale.

  Singur, automobilul de lume ne mai leagă Şi sârmele pe stâlpi, zbârnâitoare.

  În noi e, Doamne, neputinţa-ntreagă!

  Robi şi nevolnici suntem, târâtoare!

  Robi! Nu pentru că ne era frică de ameninţările maiorului Maximenko ne căzneam să zidim pietrele cât mai bine şi să nu facem economie de ciment, ca viitorii captivi să nu poată prea uşor să dărâme acest zid. Ci pentru că, într-adevăr, deşi nu îndeplineam norma sută la sută, brigada care clădea închisoarea primea supliment de hrană, iar noi u-o azvârleam maiorului în faţă, ci o mâncam. Şi tovarăşul nostru Volodia Gherşuni zăcea în aripa deja construită a BUR-ului. Iar Ivan Spasski, fără să fi săvârşit vreo abatere, Dumnezeu ştie pentru ce, zăcea la rejimka. Şi mulţi dintre noi aveau să stea în acest BUR, în aceste celule pe care noi le construiam atât de trainic şi conştiincios. Iată că într-o zi, chiar în timpul lucrului, când noi îi dădeam zor cu mortarul şi cu pietrele, pe neaşteptate în stepă au răsunat nişte împuşcături.

  Curând, la postul de gardă al lagărului, aproape de noi, a oprit o dubă (dintre cele adevărate, aşa cum erau cele de la oraş, făcea parte din dotarea unităţii de escortă, doar că nu avea scris pe laturi, pentru proşti, „Beţi şampanie sovietică!”). Din dubă au aruncat afară patra inşi – bătuţi, însângeraţi; doi se poticneau, unul era târât; doar primul, I van Vorobiov, mergea mândru şi furios.

  Astfel i-au condus pe fugari pe sub picioarele noastre, pe sub schelele noastre, şi i-au dus în aripa terminată a BUR-ului.

  Iar noi zideam, punând piatră peste piatră…

  O evadare! Ce îndrăzneală disperată! Fără veşminte civile, fără hrană, cu mâinile goale, să traversezi zona sub gloanţe şi să fugi în stepa deschisă, nesfârşită, goală, fără un strop de apă! Asta nici măcar nu se poate numi un proiect, asta e sfidare, un mijloc orgolios de sinucidere. Iată numai de ce împotrivire sunt capabili cei mai puternici şi cei mai curajoşi dintre noi.

  Iar noi… Punem piatră peste piatră.

  Şi discutăm. Asta-i a doua evadare într-o lună. Nici prima n-a izbutit, dar aceea a fost o încercare prostească. Vasili Briuhin (poreclit „Bliiher” ^), inginerul Mutianov şi încă un fost ofiţer polonez au săpat în atelierele mecanice, sub încăperea în care lucrau, o groapă de un metru cub, unde s-au ascuns, asigurâiidu-şi o rezervă de hrană. Naivi, credeau că seara, ca de obicei, din zona de lucra, garda va fi ridicată, apoi, ei vor ieşi din groapă şi vor pleca. Dar la încetarea lucrului, trei au fost lipsă la apel, iar sânna ghimpată din jur era neatinsă, aşa că au pus pază câteva zile şi nopţi, în vremea asta, sus, veneau şi plecau oameni, au adus şi un câiiie, dar cei ascunşi în groapă au pus în crăpături vată cu benzină şi au derutat câinele. Trei zile şi trei nopţi au stat acolo fără să discute, fără să se mişte, înghesuiţi, ca vai de lume, căci trei inşi într-un metru cub… Până la urmă n-au mai rezistat şi au ieşit.

  Cmd brigăzile se întorc în zonă, povestesc cum a evadat grupul lui Vorobiov: străpungând zona cu un camion.

  A mai trecut o săptămână. Zidim, punem piatră peste piatră. Cea de-a doua aripă a BUR-ului se profilează foarte clar: iată micuţele şi confortabilele carcere, iată celulele individuale, iată tamburele, într-un volum destul de