Şi mai trece o săptămână, destul timp pentru cei patra mii de puşcăriaşi ai Ekibastuzului să se convingă că evadarea este o nebunie şi nu duce la nimic. Şi, într-o zi la fel de însorită, din nou răsună împuşcături în stepă: evadare! Păi, asta-i un fel de epidemie: din nou apare duba celor de la escortă şi aduce doi (cel de-al treilea a fost ucis pe loc). Aceştia doi – Batanov şi încă unul foarte tânăr – plini de sânge, sunt conduşi pe lingă noi, pe sub schelele noastre, în aripa isprăvită, pentru ca acolo să le mai tragă o mamă de bătaie, şi, despuiaţi, să-i arunce pe pardoseala de piatra şi să nu le dea nici să mănânce, nici să bea. Ce simţi tu, robule, privindu-i pe aceşti oameni omorâţi în bătaie, şi mândri? Nu cumva bucuria josnică, ticăloasă, că nu pe tine te-au prins, nu pe tine te-au snopit în bătăi, nu te-au sortit pieirii?

  „Mai repede, trebuie să terminaţi mai repede aripa stângă!” ne strigă bur-duhănosul maior Maximenko.

  Zidim. Seara o să primim suplimentul de casă.

  Căpitanul de rangul doi Burkovski cară tencuială. Tot ce se construieşte este în folosul Patriei.

  Seara auzim cum s-a întâmplat: şi Batanov a încercat să răzbească tot cu o maşină. Gloanţele au atins maşina.

  Acum aţi înţeles, robilor, că a evada înseamnă sinucidere, că nimeni nu va izbuti să fugă mai departe de un kilometru, că ursita voastră este să munciţi şi să muriţi?!

  Nici n-au trecut cinci zile, nimeni n-a mai auzit nici o împuşcătură, când dintr-o dată, ca şi cum cerul ar fi fost din metal şi cineva a izbit în el cu o rangă uriaşă, a răbufnit ştirea: evadare! Din nou o evadare! Şi de data asta reuşită!

  Evadarea de duminică 17 septembrie a fost atât de bine pusă la punct, încât apelul de seară a trecut cu bine, socotelile vertuhailor9 s-au potrivit la tanc. Numai în dimineaţa lui 18 ceva începe să scâiţâie, fiindcă plecarea la lucru este anulată şi se organizează un apel general. Câteva apeluri generale pe platforma de adunare, pe urmă – apeluri pe barăci, apeluri pe brigăzi, apel după dosare. – Căci dulăii se pricep numai să numere banii la casă. Mereu rezultatul era altul! Nu puteau să afle câţi au fugit? Cine anume? Când? Încotro? Cu ce?

  Era luni seara, masa de prânz uu ni s-a servit (bucătarii au fost şi ei aduşi la locul de adunare ca să fie număraţi), dar noi uu suntem supăraţi, într-un fel ne bucurăm! Orice evadare izbutită constituie o mare bucurie pentru deţinuţi. Nu contează că pe urmă oamenii din escortă se comportă ca nişte turbaţi, că regimul devine atroce, pentru noi toţi este o sărbătoare! Pe chipurile noastre se citeşte semeţia! Suntem mai inteligenţi ca voi, domnilor dulăi! Iată, am evadat! (Şi, privindu-i pe şefi în ochi, zicem în gândul nostru: numai de nu i-ar prinde! Numai de nu i-ar prinde!) în plus, nici la muncă nu ne-au mai scos, şi ziua de luni a trecut pentru noi ca o a doua zi liberă. (E grozav că băieţii n-au şters-o sâmbătă: s-au gândit să nu ne strice duminica!)

  Dar cine or fi?

  Luni seara s-a aflat: Gheorghi Tenno şi Kolka Jdanok.

  Zidul închisorii se înalţă tot mai sus. Am făcut şi buiandrugii deasupra uşilor şi ferestruicilor, acum lăsăm lăcaşurile pentru căpriori.

  Trei zile au trecut de la evadare. Şapte. Zece. Cincisprezece.

  Nici o ştire!

  Au reuşit!

  Capitolul 4

  DE CE aţi TOLERAT?

  PRINTRE CITITORII MEI se află şi un Istoric-Marxist cultivat. Frunzărind, în fotoliul său moale, până în locul în care se arată cum construiam noi BUR-ul, el îşi scoate ochelarii, loveşte peste pagină cu ceva plat, cum ar fi o riglă, şi dă din cap aprobator:

  — Da-da. Asta pot s-o cred. Însă chestia cu nu ştiu ce zefir al revoluţiei mi se pare o gogoriţă. Acolo, la voi, nu putea avea loc nici o revoluţie, deoarece pentru aşa ceva este necesară o legitate istorică. Iată, aţi fost aleşi câteva mii de aşa-zişi „politici”. – Şi ce-i cu asta? Nemaiavând înfăţişare omenească, demnitate, familie, îmbrăcăminte, hrană. – Ce-aţi făcut? De ce nu v-aţi răzvrătit?

  — Ne câştigam raţia de pâine. După cum aţi văzut – construiam o închisoare.

  — Asta-i bine. Asta şi trebuia să faceţi, să construiţi. Este în folosul poporului. Asta a fost singura decizie corectă. Dar, dragii mei, numai pentru atât nu vă puteţi numi revoluţionari! Pentru revoluţie trebuie să fii legat de singura clasă înaintată.

  — Păi, atunci, eram cu toţii muncitori…

  — Asta n-are nimic de-a face. Ăsta-i un chiţibuş obiectiv. Dumneata poţi să-ţi închipui ce este aceea o le-gi-ta-te?

  La naiba, cred că pot. Pe cuvânt de onoare că pot. Îmi închipui că o dată ce lagărele cu multe milioane de oameni durează de patruzeci de ani, poftim – aceasta este o legitate istorică. Aici sunt prea multe milioane şi prea mulţi ani pentru ca totul să poată fi explicat printr-un capriciu al lui Staliii, prin perfidia lui Beria, prin credulitatea şi ^naivitatea partidului conducător, luminat neîntrerupt de raza învăţăturii înaintate. Dar n-o să-i fac reproşuri oponentului meu cu această legitate. El îmi va zâmbi cu drăgălăşenie şi îmi va spune că noi, în cazul respectiv, nu vorbim despre asta, eu mă abat de la subiect.

  El vede că eu m-am încurcat, că îmi reprezint prost legitatea, şi îmi explică:

  — Vezi dumneata, revoluţionarii au venit şi au măturat ţarismul cu mătura. Foarte simplu. Păi să fi încercat ţarul Nicolae să-şi întemniţeze astfel revoluţionarii! Să fi încercat să le agate numere! Să fi încercat…

  — Exact. El n-a-ncercat El n-a încercat, şi tocmai de aceea au scăpat teferi cei care au încercat după