— Păi, nici nu putea să încerce! Nu putea!

  — Da, şi asta-i adevărat: nu numai că n-a vrut, dar nici n-a putut.

  Conform interpretării cadeţilor (nu mai vorbesc de aceea a socialiştilor), toată istoria Rusiei este o succesiune de tiranii. Tirania tătarilor. Tirania cnejilor moscoviteui. Cinci secole de despotism naţional, de tip oriental, şi de robie făţişă, adânc înrădăcinată. (Nici tu Zemski Sobor, nici comuna sătească, nici căzăcimea liberă ori ţărănimea din nord1.) Fie că vorbim de Ivan cel Groaznic2, de Alexei cel Blajin3, de Petra cel Crâncen4 ori de Ecaterina de Catifea5, ori chiar de Alexandru al Doilea6, până la Marea Revoluţie din Februarie, toţi ţarii n-au ştiut, chipurile, decât un singur lucru: să strivească. Să-şi strivească supuşii ca pe nişte cărăbuşi, ca pe nişte omizi. Regimul îi oprima pe supuşi, revoltele şi răscoalele erau înăbuşite, strivite.

  Bine, bine! I-au strivit, dar nu de tot! I-au strivit, dar nu în sensul tehnic înalţ din zilele noastre. De pildă, soldaţii care s-au aflat în careul decembriştilor, la numai patra zile au fost iertaţi toţi până la unul. (Compară execuţiile soldaţilor noştri. – Care nu s-au răzvrătit, dar au refuzat să tragă în mulţimea neînarmată – la Berlin, în 1953, Budapesta 1956, Novocerkassk, 1962.) Iar dintre ofiţerii decembrişti care au participat la răscoală, au fost executaţi doar cinci. – Poţi să-ţi închipui aşa ceva în epoca sovietică? Credeţi că ar mai fi rămas măcar unul în viaţă?

  Apoi. – Nici Puşkin, nici Lermontov nu au fost condamnaţi pentru literatura lor plină de temeritate, pe Tolstoi, pentru subminarea făţişă a statului, nu l-au atins cu un deget. „Unde te-ai fi aflat la 14 decembrie în Petersburg?” l-a întrebat Nicolae I pe Puşkin. Puşkin a răspuns sincer: „în Piaţa Senatului”. Şi a fost… Lăsat să plece acasă. Apropo de asta, noi, cei care am încercat pe pielea noastră sistemul maşinii judiciare, precum şi amicii noştri, procurorii, înţelegem perfect cât valora răspunsul lui Puşkiii: articolul 58, paragraful 2, insurecţie armată, în cel mai bun caz cu referire la articolul 19 (intenţie), şi să zicem că n-ar fi fost dus în faţa plutonului de execuţie, dar, oricum, cel puţin zece ani ar fi primit Şi Puşkinii şi-ar fi primit fără să crâcnească pedepsele, ar fi fost trimişi în lagăre şi ar fi murit. (Gumiliov nici măcar n-a mai avut nevoie să meargă în lagăr, a fost izbăvit de un glonţ cekist.)

  Războiul Crimeii – dintre toate războaiele cel mai fericit pentru Rusia -n-a adus doar eliberarea ţăranilor şi reformele lui Alexandra. O dată cu ele s-a născut în Rusia o puternică opinie publică.

  Aparent încă mai supura şi chiar se extindea ocna siberiana, se organizau, parcă, închisorile de tranzit, se expediau convoaie, se întruneau tribunalele să judece procese. Dar ce înseamnă asta? Tribunalele judecă, judecă, dar Vera Zasulici, care l-a rănit grav pe şeful poliţiei capitalei (!), a fost achitată?… (Uşurinţa cu care au eliberaţ-o pe Zasulici poate fi comparată cu uşurinţa cu care a fost construită Casa cea Mare8 din Leningrad, chiar pe locul acela…) Şi Vera Zasulici nu şi-a cumpărat singură revolverul pentru a trage în Trepovy, i l-au cumpărat, pe urmă i l-au schimbat cu altul de un calibru mai mare, pentru urşi, iar tribunalul nici măcar n-a pus întrebarea: cine J-a cumpărat? Unde se află acel om? Un astfel de complice, după legile ruseşti nu era considerat criminal. (După cele sovietice – i-ar fi dat numaidecât pedeapsa capitală.}

  De şapte ori au atentat la viaţa lui Alexandru II (Karakozov*; Soloviov^; aproape de Alexandrovsk; lângă Kursk; explozia lui Halturin^; bomba lui Tetiorka; Griiieviţki). Alexandru II mergea (se înţelege – fără gardă) prin Petersburg, şi avea ochii plini de teamă, „ca o fiară hăituită” (mărturia lui Lev Tolstoi, care l-a întâluit pe ţar pe scara unei locuinţe particulare*). Şi? Credeţi că a pustiit şi a deportat jumătate de Petersburg, cum s-a întâmplat după asasinarea lui Kirov? Câtuşi de puţin, nici prin cap nu putea să-i treacă. A aplicat măsuri profilactice de teroare în masă? Teroarea generală, precum în 1918? A luat ostatici? Nici nu exista această noţiune. I-a arestat pe cei dubioşii Cum ar fi putut face una ca asta…?! A executat mii de oameni? Au fost executaţi cinci. În această perioadă n-au fost judecaţi nici măcar trei sute. (Dacă ar fi fost un singur atentat la viaţa lui Stalin – câte milioane de suflete ne-ar fi costat?), Bolşevicul Olminski scrie că în 1891 el era unicul politic din toată închisoarea Krestî. Transferat la Moscova, era, de asemenea, unicul de la Taganka. Doar la Butârki, înainte de pornirea convoiului, s-au adunat cjteva persoane!… (Iar peste un sfert de secol, revoluţia din februarie a descoperit în puşcăria din Odessa şapte politici, la Moghiliov – trei.)

  Cu fiecare an de cultură şi literatură liberă, invizibila, dar redutabila pentru ţari opinie publică creştea, iar ţarii nu mai ţineau în mână nici Miele, nici coama, şi Nicolae II a avut parte să se ţină de crupa şi de coada calului.

  El nu avea curajul acţiunii. Nici el, nici toţi guvernanţii lui nu mai aveau tăria să se lupte pentru puterea lor. Ei nu mai striveau, doar strângeau uşor şi apoi slăbeau iar. Tot timpul priveau în jur şi trăgeau cu urechea: ce va spune opinia publică?

  Nicolae II a interzis organizarea unei agenturi de informaţii în armată, considerând că este o ofensă pentru militari. (Şi astfel, autorităţile habar n-aveau ce fel de propagandă se face în armată.) Şi printre revoluţionari infiltrau informatori slabi şi se hrăneau doar cu informaţiile lor sărace, deoarece guvernul se socotea constrâns de legalitate şi nu putea (ca în epoca sovietică) să se apuce pur şi simplu să aresteze pe toţi suspecţii, fără să se îngrijească să caute acuzaţii concrete.

  Iată-l, de pildă, pe celebrai Miliukov12, care şi după treizeci de ani de putere sovietică tot se mai fălea cum a dat el „semnalul de furtună al revoluţiei” (l noiembrie 1916) – „prostie sau trădare?” Greşeala lui din anul