*Fiindcă veni vorba, Karakozov avea un frate. Fratele celui care a tras în ţar! Apreciaţi cu măsurile noastre. A fost pedepsit în felul următor:. I se ordonă ca de acum înainte să poarte numele de Vladimirov”. Şi nu a suferit nici un fel de constrângeri nici în privinţa averii, nici a domiciliului.

  Tul Savinkov) că dinamica mişcării revoluţionare, din moment ce autorităţile nu-i cedează, duce în mod inevitabil la teroare. Asta însă nu-i instigare, nu-i aşa? Şi nici intenţie, care duce… Asta-i slăbiciunea pentru terorism a liberalilor radicali (câtă vreme nu era îndreptat împotriva lor). Şi Miliukov este închis în DPZ-ul de pe strada Şpalemaia. (Acasă i s-a confiscat proiectul unei noi constituţii.) La închisoare i s-au trimis imediat multe flori, dulciuri, bucate de la simpatizanţi. Şi, de bună seamă, îi este accesibilă orice carte de la Biblioteca Publică. O anchetă scurtă şi, ca un făcut, tocmai acum un student îl ucide pe ministrul învăţământului (trecuseră două luni de la întrunirea aceea), dar asta uu-i agravează câtuşi de puţin soarta lui Miliukov. Îşi va aştepta sentinţa în libertate, atâta doar că nu în Petersburg. Dar unde să locuiască? Păi la celălalt capăt al staţiei Udelnaia, care, chipurile, este în afara Petersburgului. Aproape în fiecare zi era la Petersburg: ba la Fondul Literar, ba la redacţia revistei „Russkoe bogatstvo” 13. În aşteptarea verdictului a primit aprobarea să călătorească şi… În Anglia, în sfârşit, sentinţa: şase luni la închisoarea Krestî. (Nici aici n-a rămas niciodată fără narcise şi căiţi de la Biblioteca Publică. A executat însă doar trei luni: la demersurile lui Kliucevski („este necesar ştiinţei”), ţarul l-a eliberat (Pe acest ţar, Miliukov îl va numi mai târziu „despot bătrân” şi îl va acuza fără temei de trădare a Rusiei.) Şi, curând, din nou i se dă voie să plece în Europa şi America: să creeze acolo un curent de opinie împotriva guvernului rus.

  Ghimmer-Suhanov14, una dintre figurile sinistre ale revoluţiei din februarie, a fost „surghiunit” astfel din Petersburg, în primăvara lui 1914, încât, sub propriul nume, a continuat să lucreze la ministerul agriculturii (nemaivorbind că deseori înnopta la el acasă).

  Cum a fost ucis, în 1907, Maximovski, şeful Direcţiei generale a penitenciarelor? Sediul Direcţiei se afla într-o clădire cu locuinţe particulare şi aproape că nu era păzită. Seara, după orele de program, Maximovski a primit cu încredere o femeie care ceruse audienţă, şi aceasta l-a ucis.

  Când Lopuhin, directorul departamentului poliţiei, a divulgat revoluţionarilor secretul lui Azef^, în codul penal nu s-a găsit nici măcar un articol după care să-l osândească, regimul nu era protejat nici împotriva divulgării secretelor de stat. (Totuşi s-a decis să-l condamne în virtutea unui articol asemănător, şi gurile aurite ale avocaţilor au ponegrit multă vreme pe urmă această judecată, considerând-o „o ruşine a regimului ţarist”. După opinia liberalilor, nu aveau motiv să-l judece.)

  Puterea îi irita şi întărită pe adversari tocmai prin atitudinea ei temătoare şi şovăielnică.

  Eroii acelei perioade nu se aşteptau la nimic serios din partea regimului penitenciar, astfel încât Bogrov, care n-a şovăit să-l ucidă pe Stolâpin, creierul şi gloria Rusiei, când i s-au pus cătuşele a exclamat tare: „Mă doare!”

  Cât era de slab regimul penitenciar se poate judeca după planul de evadare din 1907 al lui Iustin Juk16, anarhist din Kiev (evadarea a eşuat din pricina unui denunţ, probabil al lui Bogrov): în timpul pauzei tribunalului (politic!), Juk (teroristul) va ieşi la closetul din curte, unde, fireşte (!) escorta nu-l va urma (îndeaproape). Acolo îl va aştepta o bocceluţă cu haine civile şi un instrument ca să-şi scoată lanţurile (aşa ceva era posibil în curtea tribunalului!)

  Autorităţile îi persecutau pe revoluţionari exact atât cât să aibă timp să se cunoască unul pe celălalt în puşcărie, să se călească şi să-şi creeze aureole în jurul capului, în prezent, având o riglă gradată autentică pentru a măsura proporţiile, putem afirma fără nici o teamă că guvernul ţarist nu i-a persecutat pe revoluţionari, ci i-a răsfăţat grijuliu, spre propria lui pieire. Caracterul şovăielnic, slăbiciunea guvernului ţarist sunt evidente pentru oricine a încercat pe pielea lui un sistem judiciar care funcţionează perfect.

  Să examinăm, de pildă, biografia lui Lenin, binecunoscută tuturor. În primăvara anului 1887, fratele lui a fost executat pentru atentat împotriva ţarului Alexandru III*. Ca şi fratele lui Karakozov, Lenin este fratele unui asasin de ţar. Ei şi? În toamna aceluiaşi au, Vladimir Uliauov intră la Universitatea imperială din Kazan, ba încă la Facultatea de drept. Nu este uimitor?

  Este adevărat că, în cursul acceluiaşi an universitar, Vladimir Ulianov este exmatriculat din universitate. Dar este exmatriculat pentru organizarea unei întruniri studenţeşti antiguvernamentale. Deci, fratele mai mic al regicidului instigă studenţii la nesupunere? Ce pedeapsă ar fi primit în epoca noastră? În mod categoric moarte prin împuşcare (iar ceilalţi câte douăzeci şi cinci şi câte zece ani)! Iar pe el îl exmatriculează din universitate. Câtă cruzime! Ba îl mai şi exilează îu… Sahalin? Nu, la moşia familiei din Kokuşkino, unde oricum mergea pe timpul verii. Vrea să lucreze, i se dă posibilitatea să… Doboare copaci în taiga? Nu, să facă practică juridică la Samara, prilej ca să ia parte la activitatea unor cercuri ilegale (şi să lupte împotriva ajutorului social pentru victimele foametei din anul 1891). După asta să-şi dea examenele ca extern la Universitatea din Petersburg. (Cum rămâue însă cu chestionarele? Ce păzeşte Secţia specială?)

  Şi iată că peste câţiva ani acest revoluţionar foarte tânăr este arestat pentru că a creat în capitală „Uniunea de luptă pentru eliberare” ^ – nici mai mult, nici mai puţin! A ţinut de nenumărate ori în faţa muncitorilor discursuri „instigatoare”, a scris manifeste. A fost torturat? Nu, i s-a creat un regim propice muncii intelectuale. La închisoarea pentru cei aflaţi sub urmărire penală din Petersburg, unde a stat un an şi unde i s-au adus zeci de căiţi de care