— De ce nu-i spui domnului George, ce al dracului de şiret e Satan? se amestecă Petre în vorbă. Trebuie să ştie şi dumnealui să se ferească de fiară şi să nu se avânte pe înserat singur în jungla ca să nu păţească, Doamne fereşte ce-a păţit domnul doctor anul trecut.

   — Prostii! făcu supărat căpitanul. A fost o simplă întâmplare pe care Plundow şi Jan Brike, superstiţioşi ca nişte babe, au înflorit-o pe cât au putut. Doctorul Bertram a fost singur de vină. Cine l-a pus să plece noaptea după licurici?

   — Te rog. tată, spune-mi şi mie cum a fost, se rugă George. E

tigrul într-adevăr atât de viclean?

   — Trebuie să recunosc şi eu că Satan e de o inteligenţă neobişnuită, mărturisi căpitanul. Probabil datorită faptului că a fost mai multă vreme în captivitate şi prinţul indian care mi l-a dăruit s-a ocupat mult cu dresarea lui. Rindow şi Brande, ofiţerii mei, au încercat să-l ucidă prin surprindere, dar Satan le-a dejucat planul. A stat toată noaptea în preajma lor, dar nu l-au putut zări şi de abia Ia ziuă s-a ascuns iar în bârlogul lui.

   — Bine, bine, dar tot nu mi-ai spus ce-a păţit doctorul,-stărui George, curios să afle ce mai făcuse acest „Satan" atât de deştept.

   — Uite cum a fost, începu Farrow. Doctorul Bertram văzu pe fereastră doi licurici lucind prin întunerec într-o tufă, Ia vreo cincizeci de metri de el. Deşi ştia că e primejdios să ieşi noaptea din casă atâta timp cât tigrul se afla în libertate, dădu la o parte pervazul cu reţeaua de sârmă de la fereastră şi sări afară. N-avea nici o armă la el şi în mână ţinea doar un pahar în care voia să pună licuricii după ce îi va îi prins.

   Căpitanul îşi curmă brusc vorba şi se uită îngrijorat spre junglă. Auzise răgetul tigrului atât de aproape ca şi când s-ar fi aflat chiar la marginea junglei.

   — Uite-l... colo... lângă palmier... strigă George. înfricoşat, şi arătă cu mâna spre copac.

   Văzuse capul enorm al unui tigru apărând dintr-un tufiş. Ochii lui luceau sinistru privind la făpturile omeneşti din faţa lui; părea că sta să chibzuiască dacă să se repeadă sau nu la ele.

   Petre scoase repede din buzunar revolverul său automat, dar Satan ştia pesemne ce înseamnă mişcarea pe care o făcuse marinarul, căci dispăru ca fulgerul în tufiş şi scoase un răget care părea mai mult un râs batjocoritor, apoi nu se mai auzi nimic.

   — Ei, acum văzuşi şi dumneata, domnule căpitan? zise Petre înfuriat. Afurisitul îşi bate joc de noi şi mă prind pe ce vrei că poftise la domnul George al nostru, căci numai la el se uita.

   Tânărul avusese şi el aceeaşi impresie. Simţi un fior în spate, dar se stăpâni şi răspunse râzând:

   — Ce tot spui, Petre? Nu cumva crezi că vă cunoaşte pe toţi şi a văzut că sunt străin aici?

   — Să ştii că aşa e, domnule George. Pe noi ne cunoaşte de pe când era în captivitate. Eu atâta îţi spun: fereşte-te de el că nu e de glumă.

   — Bine, aşa o să fac, râse tânărul, dar spune, rogu-te, tată, cea mai fost cu doctorul.

   Căpitanul se mai uită odată îngrijorat spre tufiş, pe urmă zise

foarte serios:

   — Trebuie neapărat să ucidem fiara. Voi organiza chiar mâine o vânătoare care să ne scape de primejdia ce ne ameninţă pe toţi câţi suntem In insulă. Acum să-ţi povestesc mai departe ce i s-a întâmplat doctorului. Îţi spuneam că a sărit pe fereastră şi s-a îndreptat cu paharul în mână spre tufiş ca să prindă pe cei doi licurici. Dar când fu numai la cinci metri de tufe văzu ceva care-l făcu să-i îngheţe sângele în vine. Licuricii veneau spre ei. Erau ochii scânteietori ai tigrului care stătuse până atunci ascuns acolo. Bertram rămase înlemnit. Era complet dezarmat şi Satan la doi metri de el. Îţi poţi închipui groaza lui. Aştepta din secunda în secundă ca fiara să se năpustească asupra lui, dar Satan stătea foarte liniştit şi-l privea ţintă. Salvarea doctorului se datoreşte numai lui Petre care tocmai trecea pe acolo cu Jan Brike. Bertram ne povestea că la auzul glasului lor tigrul începu să se agite, se uită neliniştit în juru-i, îşi mai aruncă odată ochii la el, pe urmă pieri în tufiş.

   — Domnule căpitan, doctorul nostru a tămăduit odată pe Satan de o rană adâncă pe care o avea în pulpă, de aceea nu i-a făcut nimic. Şi când mi-a auzit glasul a luat-o la fugă fiindcă ştie că sunt întotdeauna înarmat şi mă cunoaşte de bun ţintaş, zise foarte serios Petre.

   — Aha, iar deşteptăciunea Iui Satan! râse căpitanul. Dar fac prinsoare că toată aceasta n-o să-i folosească la nimic, căci mâine îl împuşcăm cu siguranţa.

   — E şiret, mormăi Petre, nu se lăsă fugărit, ocoleşte capcana şi piere ca în pământ când vede un om cu arma în mână. Ia auziţi, a înţeles ce-am vorbiţi!

   Se auzi într-adevăr, la o mică depărtare de ei, un sforăit mânios. Era Satan. George tresări, dar căpitanul zise zâmbind:

   — Ai întâmpinat cam multe până s-ajungi la mine, dragul meu băiat, şi se pare că tot nu s-a sfârşit încă. Fii însă fără grijă, o să caut eu să te scap repede de fiara asta primejdioasă.

   — O, mie nu mi-e frică de ea; ia-mă, te rog, şi pe mine mâine la vânătoare ca să văd cum îl împuşcaţi pe acest Satan grozav.

   — De, ştiu şi eu! făcu îngândurat căpitanul, dar ochii lui priveau cu mândrie la fiul său atât de curajos. Acum să intrăm in casă. Am hoinărit toată după-amiaza şi tu eşti încă în convalescenţă, băiatule. De altfel începe să se însereze. Mai putem sta niţel de vorbă pe terasă.

   Porniră, el şi George, spre casă. În urma lor se auzi iar sforăitul lui Satan. De data aceasta părea mai mult batjocoritor decât mânios.

   Petre făcu repede