— Hm... tigrul a auzit că vor să-l ucidă... trebuie să fiu cu mare luare-aminte, mormăi el îngrijat.

   IV

   O NOAPTE DE GROAZĂ

   GĂSIRA PE DOCTOR aşteptându-i pe terasă. ÎI certă pe George, deşi cu blândeţe, că se obosise prea mult cu atâta plimbare, dar zâmbi mulţumit, văzând că tânărul părea voios şi satisfăcut.

   — Ce să-i faci! Neamul Farrowilor... zise el râzând. Parcă n-a fost bolnav de când lumea. Pesemne că bucuria revederii a făcut minuni. Si-acum, hai să desfundăm o sticlă de vin vechi.

   Mâncară cu poftă, mai statură vreo jumătate de ceas de vorbă, pe urmă George simţi că-l pridideşte somnul. Doctorul băgă de seamă şi-l trimise la culcare.

   Camera lui George avea o fereastră mare care răspundea în interiorul insulei. Acum era deschisă, dar înăuntru avea un pervaz cu o reţea de sârmă ca să nu pătrundă insectele, lăsând în acelaşi timp aerul să circule în voie.

   În faţa ferestrei se afla un tăpşan mare în mijlocul căruia crescuse o tufă deasă de hibiscus cu frunza roşie.

   George stătu câteva momente la fereastră şi privi cu plăcere la tufa luminată de lună. O clipă i se păru că zăreşte o umbră alături de ea şi că doi ochi de foc, lucesc sinistru în noapte. Se înfiora. Nu cumva îl pândea iar vreo nenorocire? Să fie el pururi urmărit de primejdii?

   Încercă să-şi întoarcă privirile în altă parte, dar o putere magică îl atrăgea iar spre tufă.

   Deodată izbucni într-u râs cu hohote. Ochii aceia scânteietori nu erau decât nişte licurici cari zburau acum în zig-zag spre vârful tufei.

   Tot râzând, George se dezbrăcă fără să mal aprindă electricitatea, căci luna lumina îndeajuns camera, şi se culcă. Fără să-şi dea seama de ce, îşi aduse în clipa aceea aminte că nu mai văzuse revolverul pe care-l avea de la tatăl său, din momentul când alunecase în apă de pe spinarea balenei. Se dădu jos din pat şi se îndreptă spre terasă unde credea că-l va găsi încă pe căpitan. Acosta însă îşi conducea musafirul prin gradina care se prelungea până Ia ţărmul mării. Se auzeau desluşit glasurile. Ştia că locuinţa doctorului era numai la vreo cincizeci de metri de grădină, aşa că tatăl său se va întoarce repede — îşi zicea el.

   Vroia să-i aştepte aici ca să-i întrebe ce se făcuse cu revolverul. Dacă nici el nu ştia, atunci nu se putea să nu ştie Petre, fiindcă el îl scosese din apă.

   Ce om de treabă şi ce slugă credincioasă, gândea George. Chiar şi în copilărie îl salvase de multe ori de la moarte când fusese de-atâtea ori gata să se înece, dar cea ce făcuse acum în urmă era într-adevăr o faptă de erou. Îi povestise tatăl său toate peripeţiile, căci Petre, modest cum era, nu s-ar fi lăudat nici să-l tai, cu fapta lui. Când văzuse că narvalul lovit de bombă se zbătea de moarte şi biciuia cu furie apa, se lasă afund şi-l scosese pe tânărul lui stăpân din mare. În momentul acela un alt narval, tot atât de grozav ca şi celălalt, venea înfuriat spre ei. Dar nu degeaba era Brike, tunarul submarinului, renumit ca unul din cei mai buni ochitori din marină; ca fulgerul pricepu primejdia şi slobozi o bombă care se înfipse drept în coasta animalului. Şi pe când acesta se zbătea cu turbare, Petre ridicase pe George pe spinarea caşalotului mort, care începea să se lase afund, şi se ţinu şi el bine până ce submarinul veni să-i ia de acolo...

   Tânărul se rezemase acum de pervazul uşii care dădea pe terasă şi privea pierdut în gânduri la întinsul nesfârşit al apei ale cărei unde sclipeau în mii şi milioane de stropi în bătaia razelor de lună.

   Ce frumos era pe insula aceasta, adevărata insulă a odihnei, cum o numise pe drept tatăl său. Cu câtă uşurinţă va putea el studia, în liniştea care-l înconjura, ca să facă plăcere singurei fiinţe de pe lume pe care o iubea din tot sufletul lui. Va căuta să dovedească acestor oameni viteji, cari îşi creaseră aici un adevărat stat organizat, că poate fi şi el de folos şi că singurul merit de-a fi fiul căpitanului nu era de ajuns.

   Răsuflă adânc după ce luă această hotărâre.

   Ştia că şi-o va şi împlini cu prisosinţă. ÎI cuprinse deodată dorinţa să alerge înaintea tatălui său pentru a-i spune şi lui vestea cea bună.

   Dar de abia apuca să facă un pas şi rămase ca împietrit in loc. La ultima treaptă a scării care ducea pe terasă, la cel mult zece metri de el, apăru un trup enorm. Şi iarăşi văzu George ochii aceia de foc cari îl priviseră atât de fioros din desişul tufei de hibiscus. Dar acum nu mai crezu că sunt doi licurici cari se hârjonesc, ci îşi dete seama că sunt ochii celei mai grozave fiare, din ghearele căreia nu mai e scăpare.

   „Satan"... îşi zise el cutremurându-se. Acesta era tigrul acela

despre care marinarii închipuiseră legenda casierului mort.

   Înfricoşătoarea fiară stătea nemişcată şi-l privea neclintit. George simţea cum inima îi zvâcnea să-i spargă pieptul. Nu cuteza să facă o mişcare ca să nu întărâte fiara.

   Citise foarte mult despre aceste animale feroce şi ştia că se tem de om când îl văd, că acestuia nu-i e frică de ele şi stă nemişcat.

   Acum însă era altceva. Era întuneric şi Satan pornise în căutarea pradei. Şi-apoi, tigrul mai ucisese până acum trei malaiezi şi cunoştea gustul cărnii de om.

   Tânărul nu ştia ce să facă. Fel de fel de planuri îi se încrucişau in creier; auzi deodată glasul tatălui său, care îşi lua rămas bun de la doctor.

   Dacă venea acum, cădea cu siguranţă în ghearele lui Satan. George nu mai stătu pe gânduri. Cu o mişcare repede ca fulgerul sări îndărăt şi trânti uşa coridorului după el. Era şi timpul, căci în clipa următoare tigrul se năpusti ca turbat spre uşă şi se izbi cu toată puterea de ea.

   Din fericire,