În prag îi aştepta Petre care răcni un ordin în spatele lui, apoi dispăru înăuntru. Dar în urmă apăru iar pe terasă, aducând o farfuria pe care fumega, un peşte minunat.

   — Şi mi-e o foamei făcu George când văzu masa pusă. Cred că o să mănânc şi pentru ce n-am mâncat atâta vreme,

   — Lasă că de asta o să aibă Petre grijă, fii pe pace, zise căpitanul râzând.

       După ce mâncară, Farrow îşi duse feciorul să viziteze insula. Acesta se minuna de ce vedea. În afară de casa căpitanului, se mai aflau încă douăzeci de clădiri în cari locuiau parte marinarii holtei, parte cel însuraţi cu familiile lor, căci unii din ei îşi aduseseră şi nevestele de acasă sau se căsătoriseră în urmă.

   Pe lângă locuinţe se făcuseră ateliere în cari se fabricau lucrurile trebuincioase pentru gospodarii sau pentru munca de pe insulă.

   George descoperea mereu lucruri noi cari îI puneau în mare mirare. Vedea ogoare pentru cereale, teascuri pentru struguri şi fructe, abator pentru tăierea vitelor şi afumătoare pentru conservarea cărnurilor trebuincioase Ia o călătorie mai îndelungată; pe urmă un mare laborator în care stăpânea, în afară de doctorul Bertram, artileristul Briko, însărcinat cu fabricarea granatelor şi a gloanţelor submarinului.

   Era într-adevăr un stat în miniatură — cum spusese căpitanul — şi tânărul se uita cu admiraţie la tatăl său care înfăptuise o astfel de minune.

   — Tată, zise el deodată, insula aceasta n-a fost descoperită de nici un alt vapor pană acuma?

   — Nu, dragul meu, ne găsim pe un Atol de o întindere excepţional de mare. La o depărtare de aproape trei kilometri e împrejmuită de un cerc de stânci şi gherdapuri atât de dese încât nici o barcă nu poate trece printre ele. Există o singură intrare pe care am găsit-o întâmplător, după o îndelungată căutare. E un tunel lung tocmai deasupra fundului mării şi atât de îngust încât de abia poate trece submarinul. Vezi deci şi tu că ne aflăm aici în deplină siguranţă. Şi-apoi, avem destule mijloace să respingem o vizită care nu ne-ar fi pe plac.

   Deodată se pomeniră cu Petre care se apropia codindu-se.

   — Ce e, Petre, de eşti aşa de posomorât? Nu cumva s-a întâmplat ceva? Îl întrebă căpitanul.

   — Mie nu, domnule căpitan, mormăi uriaşul, dar tare mi-e ciudă pe mine că nu sunt un vânător. „El" ne dă iar târcoale.

   Farrow încruntă sprâncenele.

   — De unde ştii? L-ai văzut tu?

   — Pe el nu, doar rămăşiţele victimei lui. Acu ne-a luat afurisitul, viţelul acela negru. N-o să treacă mult şi o să ne ia iar, pe vreunul din putinii malaiezi pe cari i-am adus pe insulă.

   — E caraghios, zău aşa! Suntem cincizeci de inşi, oameni cari am fost toţi în război, înconjuraţi mereu de cele mai grozave primejdii fără să ştim ce e frica şi de doi ani de zile nu putem pune mâna pe un dobitoc de animal.

   — O fi, domnule căpitan, dar vezi că animalul nu e chiar aşa de dobitoc, făcu Petre scărpinându-se în cap. Poate că nu e dobitoc de fel dacă o fi cum spune timonierul, anume că animalul nu e altul decât bătrânul casier.

   Căpitanul râse cu hohote, apoi se încruntă şi zise cu ciudă:

   — Măi Petre, măi, de nu te-aş şti ce bun eşti la suflet şi cât îmi eşti de credincios, m-aş face foc pe tine. Nu cumva crezi şi tu prostiile neghiobului acela? Să-ţi fie ruşine, om în toată firea!

   — Păi... zic şi eu cum am auzit şi parcă îmi vine să cred că e aşa. Ceva tot o fi adevărat. Cum să se potrivească să se ivească afurisitul ăsta da „Satan", tocmai când a murit casierul? Şi apoi...

   Petre înalţă din umeri şi făcu o mutră ca şi când n-ar fi vrut să spună tot ce ştia. George se uita la ei uluit. Ce fel de diavol să fie ăsta care, după părerea marinarilor, era un bătrân casier care mânca viţei negri şi malaiezi? Ciudata făptură, zău aşa!

   Căpitanul Farrow văzu uimirea fiului său, râse cu poftă şi zise bătându-l pe umăr:

   —  Săracul de tine! Văd că te-ai zăpăcit de tot! Si totuşi, ceea ce ai auzit nu e o glumă. Acum doi ani, începu el de astă dată foarte serios, a murit un bătrân casier pe care îl aveam pe bord. Dintre toţi oamenii mei, el a fost singurul care a voit să se întoarcă acasă, dar nu s-a îndurat să se despartă de noi. Era un om ciudat, cam ţăcănit, şi marinarii au mai şi exagerat părerea pe care o aveau despre el susţinând că ar fi în legătură cu diavolul.

   Seels — aşa îl chema pe bătrân — ştia, ce e drept, mai mult decât alţii şi se îndeletnicea cu spiritism, hipnotism şi alte ştiinţe oculte cari impresionau foarte mult pe superstiţioşi. Moartea lui a fost într-adevăr înconjurată de mister. A fost găsit cu faţa grozav de schimonosită şi doctorul nostru n-a putut stabili cauza morţii. Tot atât de misterios e şi testamentul pe care l-a lăsat. O să-ţi spun eu altădată ce e cu acest testament.

   În noaptea morţii lui, mi-a fugit Satan, un tigru pe care mi-l dăruise un prinţ indian într-una din călătoriile mele. De-atunci tigrul se ţine tot prin partea de nord a insulei unde se află o junglă deasă care se întinde până aproape de locuinţele noastre. Satan a ucis în anul acesta, în afară de o mulţime de vitei, trei malaiezi pe cari îi întrebuinţam pe plantaţiile de ceai. Văd şi eu acum că trebuie să facem o vânătoare serioasă ca să ne scăpăm de el şi să se liniştească populaţia insulei.

   — Ştii că mie mi se pare caraghios atâta vâlvă pentru uciderea unui tigru într-o întindere atât de redusă? N-aveaţi decât să daţi foc junglei şi se isprăvea repede cu Satan al vostru. N-aţi încercat niciodată să împuşcaţi pe acest musafir nepoftit?

   — Ba da,