mi-a făgăduit în noaptea când a venit să mă ia de-acasă că o sa-mi dea oricâte fotografii de-ale lui voi vrea. Şi — dar să nu râzi, doctore! — am avut impresia că tata trăieşte. Bertram zâmbi, îi puse mâna pe umăr.

   — Acum nu mă mai tem că bucuria ţi-ar putea face rău, dragul meu, îi zise el şi porni repede spre casă.

   Tânărul privi nedumirit în urma lui, pe când în suflat miji o speranţă pe care nu cuteza să şi-o mărturisească. Doctorul nu-i răspunsese la întrebare, ba îi vorbise chiar de o mare bucurie. Nu cumva tatăl său va fi fiind încă în viaţa?

   Mulţi soldaţi dispăruseră în război şi se înapoiaseră apoi după ani de zile la vetrele lor.

   Un tremur în tot corpul şi o slăbiciune în picioare nu-i îngăduiră s-alerge după doctor ca să afle adevărul.

   Nu-l mai văzu nici pe credinciosul său Petre care parcă intrase în pământ. George vru să-l strige, dar auzi pe aleea din stânga nisipul scrâşnind şi văzu o siluetă înaltă şi subţire oprindu-se lângă el. Era acelaşi chip pe care îl privise ani de-a rândul pe fotografia atât de scumpă lui, dar acum chipul nu era atât de întunecat şi grav, ci zâmbitor şi fericit.

   N-avea nici cinci ani împliniţi, când tatăl său plecase pentru ultima oară şi nu se mai întorsese de atunci. Şi-acum, după treisprezece ani îl avea înaintea lui, voinic, sănătos şi întinerit parcă. Când acesta întinse dornic braţele spre el, George sări de la locul lui şi-l cuprinse de gât.

   Trecu multă vreme până să-şi poată stăpâni emoţia, apoi Farrow întrebă:

   — Te simţi pe deplin restabilit, copilul meu?

   — O, şi-atât de fericit, tată! zise tânărul cu ochii scăldaţi în lacrimi.

   — Atunci să ne plimbăm niţel prin grădină şi să-ţi povestesc pe scurt pentru ce am dispărut de atâţia ani şi am voit să se creadă că am murit. Poate că o să-ţi spun lucruri cari au să te doară adânc, căci e vorba şi de mama ta, eşti însă bărbat şi nu strică să-ţi dai seama de timpuriu câtă răutate există pe lume.

   În anul 1915, pe când tu n-aveai decât doi ani, am luat în casa mea pe o rudă îndepărtată a nevestei mele ca să nu rămână de tot singura cât voi lipsi în război. ÎI chema Menar. Ştiuse să facă aşa ea sub pretextul unei boale pe care nimeni nu o cunoştea să fie dispensat de armata. Când sosii pe neaşteptate într-un concediu acasă, putui să mă conving că între el şi mama ta existau relaţiuni vinovate. A fost o lovitură grozavă pentru mine. Totuşi nu am putut face nimic, căci a doua zi trebuia să plec fără să am timp să pedepsesc pe ticălos.

   M-am dus imediat la un prieten avocat, i-am spus ce s-a întâmplat, am depus la el testamentul făcut în favoarea ta şi am plecat imediat cu submarinul meu.

   Asta a fost pe la sfârşitul lunii octombrie La începutul lui noiembrie am aflat prin telegrafia fără fir că în Germania izbucnise revoluţia. Oamenii mei mă iubeau şi mi-au făcut atunci propunerea ca să dispărem toţi pentru omenire şi să ne pierdem urma.

   Femeia mea era pierdută pentru mine. L-am lăsat pe Petre şi pe bătrânul avocat să vegheze asupra ta. Din veştile transmise prin radio ştiam că situaţia în ţară se înrăutăţea din ce în ce. Şi atunci, am lăsat tot ce ne era drag în urma noastră şi am pornit cu toţii în lume.

   Submarinul 23 pierise împreună cu tot echipajul său...

   Mai târziu îţi voi povesti ce-am pătimit în aceşti treisprezece ani din urmă. Află deocamdată că ne găsim pe o insulă din mijlocul Pacificului şi formăm un fel de stat independent La noi nu există ceartă, neînţelegere sau nesupunere. Trăim cincizeci de inşi, câţi suntem aici, într-o armonie desăvârşită.

   Suntem foarte bogaţi, căci am descoperit comori fantastice, nevăzute încă de vreun ochi omenesc, de aceea putem trăi după bunul nostru plac.

   Pornim adesea în călătorii lungi, cutrierând mările şi trecem de multe ori prin peripeţii destul de interesante, deşi primejdioase. Avem deseori prilejul să venim în ajutorul semenilor noştri; pe mulţi i-am salvat de la moarte, de aceea ni s-a dus vestea în toată lumea, şi deoarece călătorim în submarin, ne-au poreclit „Piraţii submarinului".

   Prin telegrafia fără fir am fost mereu la curent cu ce se petrece şi când am aflat că Menar te-a luat de la carte şi vrea să te dea la meserie, am hotărât să te scăpăm din ghearele lui.

   Mă aflam cu vasul meu aproape de port şi credeam că în câteva ceasuri te voi avea pe bord, dar s-a stârnit furtuna aceea grozavă care v-a împins în larg. De abia după câteva zile, când marea s-a liniştit, am dat de voi asediaţi de monştrii aceia grozavi.

   Pe cel mai feroce l-a ucis cu o bombă tunarul nostru, apucase însă, să-ţi dea o lovitură atât de grozavă în cap încât te-ai rostogolit în apă. Noroc că Petre a putut să te salveze la timp, dar multă vreme am crezut că nu vei scăpa cu viaţă. Eşti însă din neamul Farrowilor şi nu ne prăpădim noi cu una cu două. Şi-acum, vei rămâne aici pe insulă, dragul tatei, până ce te vei întrema, pe urmă vom vedea noi ce mai e de făcut. Îţi poli alege orice carieră vrei, căci suntem foarte bogaţi; atât de bogaţi cât nici nu-ţi poţi tu închipui. Sau, dacă nu vrei să studiezi mai departe, n-ai decât să stai liniştit cu mâinile în sân fiindcă avem din ce trăi, slavă Domnului!

   — Tata, se rugă George cu înflăcărare, ia-mă pe submarinul tău. Vreau să mă fac marinar ca şi tine. Toţi bărbaţii din neamul nostru n-au cunoscut altă meserie.

   — Bine. dragul meu, sunt foarte bucuros de hotărârea ta. Vei învăţa meşteşugul chiar de la mine, apoi vei da undeva examenul care se cere. Şi-acum, haidem în casă. Ca tot ce am, îţi va rămâne şi ea tot ţie după moartea mea.

   Porniră