pe lună, de zece ani, dar acum îl privi ca pe un om complet străin. Apoi, se smulse şi o luă la fugă spre East Street, unde era prăvălia lui. Probabil voia să se refugieze acolo.

— Niciun civil n-are voie la poliţie-n seara asta, spuse Freddy. Lângă el, Mel Searles fierbea în suc propriu.

— Păi, de ce nu te duci să vezi ce vrea, killere? i-o întoarse Henry. Şi ia-l şi pe bulumacu’ ăsta cu tine. Fiindc-aici oricum nu sunteţi buni de nimic.

— Voia să ia pistolul, spuse Freddy pentru prima oară lucrul pe care avea să-l repete de nenumărate ori. Şi n-am vrut s-o omor. Doar s-o opresc, cum ar veni.

Henry n-avea de gând să discute problema.

— Mergeţi acolo şi ziceţi-i bătrânului să plece. Mai puteţi şi să aveţi grijă să nu-ncerce nimeni să elibereze arestaţii, în timp ce noi stăm aici şi ne zbuciumăm ca nişte găini cu capetele tăiate.

În ochii tulburi ai lui Freddy Denton licări o luminiţă.

— Arestaţii! Mel, hai să mergem!

Porniră, numai pentru a fi opriţi iar de glasul lui Henry, amplificat prin goarnă, la trei metri în urma lor:

— ŞI BĂGAŢI ARMELE ALEA ÎN TEACĂ, IDIOŢILOR!

Freddy îndeplini ordinul strigat prin portavoce. Mel făcu acelaşi lucru. Traversară War Memorial Plaza şi urcară în fugă treptele secţiei de poliţie, cu pistoalele în teci – probabil un lucru foarte avantajos pentru bunicul lui Norrie.

33

„Sânge peste tot”, îşi spuse Ernie, la fel cum făcuse şi Jackie.

Privea descumpănit carnajul, după care făcu un efort s-o ia din loc. Când Rupe Libby răsturnase biroul de la recepţie, tot ce era în el se împrăştiase pe jos. Printre obiectele risipite se zărea şi un dreptunghi de plastic roşu pe care Ernie se rugă ca oamenii de jos să-l mai poată folosi.

Tocmai se apleca să-l ridice (şi-şi impunea să nu vomite, spunându-şi că tot era mai bine decât în Valea A Shau din Vietnam), când cineva din spatele lui spuse:

— Sfinte futu-i Dumnezeule astăzi şi mâine! Ridică-te, Calvert – încet. Mâinile la ceafă.

Dar Freddy şi Mel abia îşi duceau mâinile la arme, când Rommie urcă scara, în căutarea obiectului pe care Ernie tocmai îl găsise. Rommie avea la el pistolul cu foc rapid Black Shadow pe care-l ţinuse în seif, iar acum îl îndreptă spre cei doi poliţişti, fără un moment de ezitare.

— Faceţi bine şi intraţi, băieţii tatei, le spuse el. Şi staţi unul lângă altul. Umăr la umăr. Dacă văd lumină printre voi, trag. Şi să ştiţi că vorbim serios aicea, nu futem pisici.

— Lasă arma jos, replică Freddy. Suntem poliţişti.

— Nişte găozari prima-ntâi, asta sunteţi. Treceţi colo, lângă avizieru’ ăla. Şi rămâneţi lipiţi. Ernie, tu ce mama dracu’ cauţi aici?

— Am auzit focuri de armă. Eram îngrijorat, răspunse Ernie, ridicând cardul roşu cu care se descuiau celulele din Cuibar. O s-ai nevoie de ăsta, cred. Doar dacă… dacă nu cumva-s morţi.

— Morţi nu-s, da’ nici mult n-a lipsit. Du-i-l jos lui Jackie. Eu am grijă de ăştia.

— Nu-i puteţi elibera, sunt arestaţi, protestă Mel.Barbie-i un ucigaş. Celălalt a-ncercat să-l înfunde pe domnu’ Rennie cu nişte hârtii… sau aşa ceva…

Rommie nu se osteni să răspundă.

— Du-te, Ernie. Mai repede.

— Şi cu noi ce-o să se-ntâmple? întrebă Freddy. N-o să ne omorâţi, nu?

— De ce să te omor, Freddy? Încă-mi mai datorezi banii pe grapa aia de-ai cumpărat-o de la mine-n primăvară. Şi cu alte rate ai mai rămas în urmă, din câte-mi amintesc. Nu, o să vă-nchidem doar în Cuibar. Să vedem cum vă place-acolo, jos. Cam miroase-a pişat, da’ cine ştie, poate-o să vă placă.

— De ce-a trebuit să-l omori pe Mickey? întrebă Mel. Nu era decât un băiat slab de minte.

— N-am omorât pe nimeni, replică Rommie. Bunul vostru amic Junior a făcut-o.

„Nu c-o s-o creadă cineva, până mâine-seară”, adăugă el în gând.

— Junior! exclamă Freddy. Unde e?

— Dă la lopată-n iad, la cărbuni, îi spuse Rommie. Acolo-i bagă pe ucenicii noi.

34

Barbie, Rusty, Jackie şi Ernie urcară la parter. Cei doi foşti prizonieri arătau de parcă nu prea le-ar fi venit să creadă că mai erau în viaţă. Rommie şi Jackie îi escortară pe Freddy şi Mel jos, spre Cuibar. Când văzu trupul prăbuşit al lui Junior, Mel spuse:

— O să vă pară rău pentru asta!

— Mai tacă-ţi fleanca şi intră-n noua locuinţă, i-o reteză Rommie. Amândoi ’n-aceeaşi celulă. Sunteţi amici, la urma urmei.

Imediat ce Rommie şi Jackie reveniră la parter, cei doi de jos începură să urle.

— Hai să mergem de-aici cât mai putem, propuse Ernie.

35

Pe trepte, Rusty ridică privirea spre stelele roz şi inspiră aerul cu miros greu şi, în acelaşi timp, delicios de proaspăt. Se întoarse spre Barbie.

— Nu credeam să mai văd cerul vreodată.

— Nici eu. Hai s-o tăiem din oraş cât avem timp! Ce-ai zice de Miami Beach?

Rusty încă mai râdea când se urcă în furgon. Pe gazonul din faţa Primăriei erau câţiva poliţişti, iar unul dintre aceştia – Todd Wendlestat – se uită spre ei. Rose ridică o mână, în semn de salut; Rommie şi Jackie îi urmară exemplul; Wendlestat le făcu şi el cu mâna, apoi se aplecă să ajute o femeie care căzuse pe iarbă, când o păcăliseră tocurile de la pantofi.

Ernie se aşeză la volan şi conectă sârmele de sub bord. Motorul porni, portiera se trânti, iar furgonul demară de la bordură. Rulă încet pe Town Common Hill, ocolind câţiva participanţi la adunare care mergeau năuciţi prin mijlocul străzii. Apoi, părăsi centrul oraşului şi se îndreptă spre Black Ridge, luând viteză.

FURNICI

1

Începeau să distingă luminozitatea din cealaltă parte a podului vechi şi ruginit care acum traversa doar albia noroioasă a unui râu. Barbie se aplecă înainte, printre scaunele din faţă ale furgonului.

— Ce-i aia? Pare cel mai mare ceas fosforescent din lume.

— Sunt radiaţii, răspunse Ernie.

— Nicio grijă, spuse şi Rommie. Avem destulă folie plumbuită.

— În timp ce vă aşteptam, m-a sunat Norrie, de pe mobilul maică-sii, continuă Ernie. Mi-a spus despre lumina asta. Zice că Julia crede că nu-i nimic altceva decât un fel de… sperietoare, cum ar veni. Nu ceva periculos.

— Credeam că Julia are licenţă în jurnalism, nu în ştiinţe, remarcă Jackie. E o