femeie foarte de treabă, şi deşteaptă, dar tot vom blinda maşina asta, bine? Fiindcă nu prea am chef să mă trezesc cu cancer ovarian sau la sân, cadou de ziua mea, când împlinesc patruzeci de ani.

— O s-o traversăm repede, spuse Rommie. Poţi să-ţi bagi o bucată de folie-n pantaloni, dacă asta te face să te simţi mai bine.

— Eşti aşa de comic c-am uitat să râd… replică Jackie, după care chiar asta făcu, imaginându-şi cum ar fi arătat în chiloţi de plumb, croiţi după ultima modă.

Ajunseră în dreptul ursului mort de la baza stâlpului de telegraf. L-ar fi putut vedea şi cu farurile stinse, fiindcă lumina lunii roz, combinată cu cea a centurii de radiaţii, era atât de puternică, încât aproape că puteai citi ziarul.

În timp ce Rommie şi Jackie acopereau cu folie ferestrele furgonului, ceilalţi formară un semicerc în jurul ursului aflat în descompunere.

— N-a murit iradiat, murmură Barbie, meditativ.

— Nţţ, confirmă Rusty. S-a sinucis.

— Şi mai sunt şi alţii.

— Da. Dar animalele mai mici nu par să fi păţit ceva. Copiii şi cu mine am văzut o mulţime de păsări, ba chiar şi o veveriţă, în livadă. Era cât se poate de vioaie.

— Atunci, Julia are aproape sigur dreptate, spuse Barbie. Banda luminoasă e o sperietoare, iar animalele, alta. Vechea formulă cu centura-şi-bretelele.

— Te-am pierdut, prietene, se plânse Ernie.

Rusty, însă, care învăţase despre atitudinea centură-şi-bretele ca student la medicină, înţelegea perfect.

— Două avertismente ca să ne ţină la distanţă, spuse el. Animale moarte ziua, centură luminoasă de radiaţii noaptea.

— Din câte ştiu eu, i-o întoarse Rommie, alăturându-li-se la marginea drumului, radiaţiile nu luminează decât în filmele science fiction.

Rusty se gândi să-i spună că trăiau în plin film SF, lucru de care Rommie avea să-şi dea seama singur, când avea să se apropie de cutia aceea ciudată de pe culme. Dar, desigur, deocamdată avea dreptate.

— Trebuia să vedem, spuse el. La fel ca pe animalele moarte. Să zicem: „Aoleu – dacă aici e un soi de rază a sinuciderii care afectează mamiferele mari, mai bine să nu ne apropiem. În fond şi noi suntem mamifere mari.”

— Dar copiii n-au bătut în retragere, observă Barbie.

— Fiindcă sunt copii, zise Ernie.

Şi, după un moment de gândire, adăugă:

— Şi skateboarderi. Alt soi…

— Mie tot nu-mi place, insistă Jackie, dar dacă alt loc nu avem unde să ne ducem, poate reuşim să trecem prin Centura Van Allen de colo până nu-mi piere complet curajul. După ce s-a întâmplat la secţie, mă cam ia cu tremurat.

— Staţi o clipă, interveni Barbie. Aici e ceva ce nu se leagă. Ştiu ce, dar lăsaţi-mă puţin, să mă gândesc cum să spun.

Aşteptară. Lumina lunii şi a radiaţiilor arginta rămăşiţele ursului. Barbie se uita fix. În sfârşit, ridică privirea.

— OK, uite ce mă sâcâie. Există nişte fiinţe. Ştim asta, fiindcă acea cutie găsită de Rusty nu este un fenomen natural.

— Al naibii de-adevărat, e fabricată, confirmă Rusty. Dar nu e o chestie pământeană, îmi pun capul.

După care, se gândi cât de aproape fusese de a şi-l pierde la propriu, cu mai puţin de o oră în urmă, şi se cutremură. Jackie îl strânse de umăr.

— Să lăsăm asta, deocamdată, spuse Barbie. Există „nişte fiinţe”, e clar, şi dacă ar vrea într-adevăr să ne ţină la distanţă, ar putea-o face. Doar ţin toată lumea afară din Chester’s Mill. Dacă voiau să nu ne apropiem de cutia lor, de ce n-au pus un mini-Dom în jurul ei?

— Sau un sunet armonic care să ne frigă creierii ca pe copanele de pui în cuptorul cu microunde, sugeră Rusty, prinzând ideea. Ce naiba, radiaţii reale, la o adică.

— S-ar putea chiar să fie radiaţii reale, spuse Ernie. La drept vorbind, contorul Geiger pe care l-aţi adus aici a şi confirmat-o, destul de clar.

— Da, aprobă Barbie, dar asta înseamnă că e periculos ce înregistrează contorul Geiger? Rusty şi copiii nu prezintă leziuni, nu le cade părul, nici nu vomită.

— Cel puţin, nu încă, sublinie Jackie.

— Asta, da, e bună, remarcă Rommie.

Barbie le ignoră schimbul de replici.

— Cu siguranţă, dacă „ăia” pot crea o barieră atât de puternică, încât să reziste până şi celor mai bune rachete pe care le poate arunca America asupra ei, ar putea instala o centură de radiaţii care să ucidă rapid, poate chiar pe loc. Ar fi chiar în interesul lor s-o facă. Două morţi omeneşti hidoase ar avea şanse mult mai mari să descurajeze exploratorii, decât vreo câteva cadavre de animale. Nu, cred că Julia are dreptate, iar aşa-numita centură de radiaţii va reieşi că e doar o luminiscenţă inofensivă care a fost condimentată ca să afecteze echipamentele noastre de detectare. Care, probabil, lor le par al naibii de primitive, dacă într-adevăr sunt extratereştri.

— Dar de ce? izbucni Rusty. De ce să pună o barieră? N-am putut ridica drăcovenia aia. Nici măcar s-o urnesc din loc n-am putut! Şi când am acoperit-o cu un şorţ de plumb, ăla a luat foc. Deşi cutia în sine e rece la atingere!

— Dacă o protejează, înseamnă că trebuie să existe un mod de a o distruge sau de a o scoate din funcţiune, deduse Jackie. Doar dacă nu…

Barbie îi zâmbea. Se simţea ciudat, aproape ca şi cum ar fi plutit deasupra propriului său cap.

— Hai, Jackie! Zi odată!

— Doar dacă nu cumva vor să n-o protejeze, aşa-i? N-o protejează de oamenii care chiar sunt hotărâţi să se apropie de ea.

— Mai mult decât atât, preluă Barbie ideea. Nu s-ar putea ca, de fapt, chiar să ne-o arate? Joe McClatchey şi prietenii lui au urmat efectiv o dâră de firimituri.

— „Uitaţi-o, pământeni pricăjiţi, aicea e”, exemplifică Rusty. Ce puteţi face cu ea, voi ăştia care-aveţi curajul să vă apropiaţi?

— Pare destul de logic, încuviinţă Barbie. Haideţi! Să mergem acolo, sus!

2

— Mai bine lasă-mă pe mine să conduc de-aici încolo, îi propuse Rusty lui Ernie. Mai în faţă e locul unde-au leşinat copiii. Iar Rommie era cât pe ce. Şi eu am simţit starea aia. Şi am avut un soi de halucinaţie. Un manechin de Halloween care-a izbucnit în flăcări.

— Alt avertisment? întrebă Ernie.

— Nu ştiu.

Rusty conduse maşina până la