marginea pădurii, de unde începea panta pietroasă spre Livada McCoy. În faţa lor, luminozitatea devenise atât de puternică, încât erau nevoiţi să mijească ochii, dar nu se zărea nicio sursă; aura era acolo şi atât, plutind prin aer. Lui Barbie i se părea că arăta ca lumina pe care o emană licuricii, amplificată de un milion de ori. Centura părea să aibă o lăţime cam de cincizeci de metri. Dincolo de ea, lumea era din nou întunecată, cu excepţia razelor trandafirii ale lunii.

— Eşti sigur că n-ai să leşini din nou? întrebă Barbie.

— Pare să fie ca atunci când atingi pentru prima oară Domul: te vaccinează.

Rusty se aşeză la volan, băgă în viteză şi spuse:

— Ţineţi-vă de protezele dentare, doamnelor şi domnilor.

Apăsă pedala destul de tare pentru a face roţile din spate să se învârtească în loc. Furgonul porni spre lumină. Aveau ferestrele prea etanş acoperite ca să vadă ce se mai întâmpla în continuare, dar câţiva dintre cei aflaţi deja pe creastă observară, de la marginea livezii, unde stăteau şi se uitau cu nelinişte crescândă. O clipă, maşina se distinse clar, de parcă ar fi intrat în lumina unui reflector. Când ieşi din centură, continuă să strălucească vreme de câteva secunde, ca şi cum ar fi fost unsă cu radiu. Trăgea după ea o coadă luminiscentă ca a unei comete, asemenea gazelor de eşapament.

— Căca-m-aş, murmură Benny. Ăsta-i cel mai tare efect special din câte am văzut.

Apoi, aura din jurul furgonului păli şi se stinse, iar coada dispăru.

3

Când trecură prin centura luminoasă, Barbie avu un moment de ameţeală; nimic mai mult. Pentru Ernie, lumea reală a furgonului cu oamenii din el păru să fie înlocuită de o cameră de hotel care mirosea a brad şi răsuna de un vuiet ca al Cascadei Niagara. Iar femeia care-i era soţie de numai douăsprezece ore venea spre el, într-o cămaşă de noapte care nu era decât un voal de fum de culoarea lavandei, luându-i mâinile, punându-şi-le pe sâni şi spunând: „De data asta nu mai trebuie să ne oprim, iubitule”.

Apoi îl auzi pe Barbie strigând, ceea ce-l readuse la realitate.

— Rusty! Are o criză! Opreşte!

Întorcând capul, Rusty văzu că Jackie Wettington tremura, cu ochii daţi peste cap şi degetele desfăcute.

— Ţine sus o cruce şi totul arde! ţipă ea, împroşcând cu stropi de salivă. Lumea întreagă arde! ARD OAMENII! Şi încheie cu un zbieret prelung care zgudui furgonul.

Rusty fu cât pe ce să deraieze, redresă maşina, opri în mijlocul drumului, sări jos şi se repezi la portiera compartimentului din spate. Când Barbie o deschise, Jackie îşi ştergea bărbia de salivă cu căuşul palmei. Rommie o cuprinsese de umeri.

— Te simţi bine? o întrebă el.

— Acuma, da… Doar că… era… totul era în flăcări. Era zi, dar întuneric. Oamenii a-a-ardeau…

Şi începu să plângă.

— Ai spus ceva despre un om cu o cruce, zise Barbie.

— O cruce mare şi albă. Era prinsă pe un şnur sau pe un şiret de piele. O avea pe piept. Pe pieptul gol. Pe urmă, a ridicat-o în dreptul feţei.

Trase adânc aer în piept, după care îl expiră întretăiat.

— Acum totul se şterge. Dar… aoleu…

Rusty ridică în faţa ochilor ei două degete, întrebând-o câte vedea. Jackie dădu răspunsul corect şi-i urmări cu privirea degetul mare în timp ce-l mişca dintr-o parte în cealaltă, apoi în sus şi-n jos. O bătu pe umăr, după care se uită cu suspiciune înapoi, la centura luminoasă. Cum îi spusese Gollum lui Bilbo Baggins? „Te păcăle-sss-te, ssscumpule…”

— Şi tu, Barbie? Eşti OK?

— Mda. Am fost puţin ameţit, câteva secunde, dar mi-a trecut. Ernie?

— Am văzut-o pe nevastă-mea. Şi camera de hotel în care ne-am petrecut luna de miere. Era clară ca lumina zilei.

Se gândi iar la felul în care venise spre el. De ani de zile nu-i mai trecuse asta prin cap – ce păcat, să neglijeze o amintire atât de frumoasă… Albeaţa coapselor ei sub cămaşa de noapte scurtă; triunghiul precis desenat, închis la culoare, al părului pubian; sfârcurile tari sub mătase; aproape că-i zgâriau palmele, în timp ce limba ei îi săgeta în gură, lingându-i tegumentele interioare ale buzei de jos.

„De data asta nu mai trebuie să ne oprim, iubitule.”

Ernie se rezemă de spătarul scaunului şi închise ochii.

4

Rusty urcă panta – încet, de-acum – şi opri furgonul între hambar şi casa dărăpănată a fermei. Mai erau acolo furgonul de la Sweetbriar Rose, cel de la Magazinul Universal Burpee’s şi un Chevrolet Malibu. Julia îşi garase Priusul în hambar. Horace stătea aşezat lângă bara din spate a acestuia, parcă păzindu-l. Nu părea prea fericit şi nu schiţă nicio intenţie de a le ieşi în întâmpinare. În casă ardeau două felinare Coleman.

Jackie arătă spre furgonul cu inscripţia „PREŢURI MICI ZI DE ZI LA BURPEE’S”:

— Ăsta cum a ajuns aici? S-a răzgândit nevastă-ta?

Rommie zâmbi.

— Dacă-ţ’ închipui una c-asta, n-o ştii pe Micha. Nu, Juliei trebuie să-i mulţumesc. I-a recrutat pe cei mai buni doi reporteri ai ei, ş-ăia…

Se întrerupse, când Julia, Piper şi Lissa Jamieson apărură din umbrele livezii luminate de lună. Mergeau ţinându-se de mână şi toate trei plângeau.

Barbie alergă spre Julia şi o luă de umeri. Stătea la marginea trioului, iar lanterna din mâna ei căzu printre buruienile din curte. Ridicând privirea spre el, făcu un efort să zâmbească:

— Deci, te-au scos de-acolo, colonele Barbara. Asta zic şi eu echipă!

— Ce-ai păţit? o întrebă Barbie.

Între timp, apăruseră şi Joe, Benny şi Norrie, în fugă, urmaţi de mamele lor. Strigătele copiilor se întrerupseră când văzură în ce stare erau cele trei femei. Horace alergă la stăpâna lui, lătrând. Julia se lăsă în genunchi şi-şi îngropă faţa în blana lui. Câinele o adulmecă, apoi, dintr-odată, se retrase. Se aşeză şi începu să urle. Julia îl privi, apoi îşi acoperi faţa, parcă ruşinată. Norrie îi luase de mână pe Joe şi Benny, care stăteau în stânga şi-n dreapta ei. Aveau feţele solemne şi speriate. Pete Freeman, Tony Guay şi Rose Twitchell ieşiră din casă, dar nu se apropiară, rămânând grupaţi lângă uşa bucătăriei.

— Ne-am dus s-o vedem, spuse Lissa cu voce surdă; obişnuita ei voie bună, gen „mamă-ce-minunată-i-lumea”, pierise.