— E groaznică, adăugă Piper, ştergându-se la ochi. Şi pe urmă, Julia a atins-o. Numai ea a atins-o, dar am… toate trei am…

— I-aţi văzut? întrebă Rusty.

Julia îşi lăsă mâinile să cadă pe lângă trup, privindu-l cu un fel de mirare.

— Da. I-am văzut, toate i-am văzut. Pe ăia. Sunt oribili.

— Capetele-de-piele, confirmă Rusty.

— Ce? făcu Piper, apoi dădu din cap. Da, cred că le poţi zice şi aşa. Feţe fără feţe. Feţe de sus.

„Feţe de sus”, repetă Rusty în sinea lui. Nu ştia ce însemna, dar era adevărat. Se gândi iar la fiicele lui, cum schimbau gustări şi secrete cu prietena lor Deanna. Apoi, îşi aminti de cel mai bun prieten al lui din copilărie – pentru un timp, cel puţin; el şi Georgie se certaseră rău în clasa a doua – şi-l străbătu un val de oroare.

Barbie îl înhăţă de braţe, aproape strigând:

— Ce? Ce este?

— Nimic. Numai că… aveam un prieten, când eram mic. George Lathrop. Odată, de ziua lui, a primit o lupă. Şi uneori… în recreaţie…

O ajută pe Julia să se ridice în picioare. Horace se întorsese la ea, ca şi cum ceea ce-l speriase s-ar fi şters la fel ca luminiscenţa de pe furgon.

— Ce făceaţi? întrebă Julia, care părea să se fi calmat aproape complet. Spune!

— Eram la vechea şcoală gramaticală de pe Main Street. Avea doar două săli, una pentru clasele unu-patru, cealaltă pentru cinci-opt. Curtea nu era asfaltată.

Se zgudui de râs.

— La naiba, nici măcar apă n-avea, doar o umblătoare căreia copiii-i ziceau…

— Casa Mierii, completă Julia. Am fost şi eu acolo.

— George şi cu mine ne duceam lângă gardul din spatele barelor de căţărat. Acolo erau muşuroaie de furnici şi le dădeam foc furnicilor.

— Nu pune la suflet, Doc, încercă Ernie să-l liniştească. Mulţi copii au făcut aşa ceva, şi altele, mult mai rele…

El însuşi, împreună cu vreo doi prieteni, înmuiaseră odată coada unei pisici maidaneze în kerosen şi-i dăduseră foc. Era o amintire pe care nu le-ar fi împărtăşit-o altora, la fel cum nu dezvăluia nici detaliile din noaptea nunţii.

„Mai mult din cauză c-am râs aşa de tare când a luat-o la fugă”, îşi spuse el. „Doamne, ce-am mai râs…”

— Continuă, îi ceru Julia.

— Am terminat.

— Ba n-ai terminat.

— Ascultaţi, interveni Joanie Calvert, sunt sigură că toate astea sunt foarte interesante din punct de vedere psihologic, dar nu cred că e momentul…

— Taci, Joanie, i-o reteză Claire.

Julia nu-şi luase o clipă ochii de la faţa lui Rusty.

— De ce te interesează? o întrebă el.

În acel moment se simţea ca şi cum n-ar fi existat niciun alt ascultător. Ca şi cum ar fi fost acolo numai ei doi.

— Pur şi simplu vreau să ştiu.

— Într-o zi, în timp ce făceam… lucrul ăla… mi-a trecut prin minte că şi furnicile au vieţişoarele lor. Ştiu că suna ca un spanac sentimental, dar…

Barbie îl întrerupse:

— Milioane de oameni, din întreaga lume, cred exact acelaşi lucru. Cu asta trăiesc.

— Oricum, mi-am zis: „Le facem rău. Le ardem pe pământ şi s-ar putea chiar să le coacem de vii în casele lor de sub pământ.” Despre cele care aveau parte direct de efectele lupei lui George nu încăpea nicio îndoială: unele doar rămâneau nemişcate, dar cele mai multe chiar luau foc.

— Îngrozitor! comentă Lissa, care iar îşi răsucea simbolul ankh de la gât.

— Aşa şi este. Şi, într-o zi, i-am zis lui Georgie să înceteze. N-a vrut. A răspuns: „E război jukular”. Ţin bine minte. Nu „nuclear”, ci „jukular”. Am încercat să-i iau lupa. Ne-am luat la bătaie, iar lupa s-a spart.

Se opri.

— Asta nu-i tocmai adevărat, deşi pe-atunci aşa spuneam şi nici chiar bătaia pe care mi-a tras-o taică-meu nu m-a putut convinge să-mi schimb povestea. Adevărul e cel pe care li l-a spus George părinţilor lui: anume că i-am spart porcăria aia.

Arătă undeva, în întuneric.

— La fel cum aş sparge şi cutia de-acolo, dac-aş putea. Fiindcă acum noi suntem furnicile, iar aia e lupa.

Ernie se gândi din nou la pisica aceea cu coada în flăcări. Claire McClatchey îşi amintea cum ea şi cea mai bun prietenă a ei din clasa a treia o trântiseră la pământ pe-o fată pe care n-o puteau suferi şi se aşezaseră amândouă pe ea. Fata era nouă în şcoală, şi avea un accent sudist comic, care-o făcea să pară că vorbeşte cu gura plină de cartofi piure. Cu cât plângea mai tare, cu atâta râdeau şi ele mai cu poftă. Romeo Burpee îşi amintea cum se îmbătase în seara când Hillary Clinton plânsese în New Hampshire, închinând cu paharul spre ecranul televizorului şi spunând: „În cinstea ta, muiere afurisită, dă-te din drum şi lasă bărbaţii să-şi facă trebile”.

Barbie îşi amintea de o anumită sală de sport: arşiţa deşertului, mirosul de căcat şi hohotele de râs.

— Vreau s-o văd şi eu, spuse. Cine vine cu mine?

Rusty oftă.

— Vin eu.

5

În timp ce Barbie şi Rusty se apropiau de cutia cu simbolul straniu şi lumina care pulsa, Alesul James Rennie se afla în celula unde fusese închis Barbie până în aceeaşi seară.

Carter Thibodeau îl ajutase să ridice cadavrul lui Junior pe pat.

— Lasă-mă singur cu el, îi ceru Big Jim.

— Şefule, ştiu ce nasol vă simţiţi, da-s o sută de lucruri de care trebuie să vă ocupaţi acum.

— Îmi dau seama. Şi mă voi ocupa de toate. Dar mai întâi am nevoie să stau puţin cu fiul meu. Cinci minute. Pe urmă, poţi chema doi băieţi ca să-l duceţi la salonul de pompe funebre.

— În regulă. Îmi pare aşa de rău c-a murit. Junior era un băiat de treabă.

— Ba nu era, replică Big Jim, vorbind pe un ton blajin, gen „să spunem lucrurilor pe nume”. Însă a fost fiul meu şi l-am iubit. Iar ceea ce s-a întâmplat nu e sută la sută rău, să ştii.

Carter se gândi un moment.

— Ştiu.

Big Jim zâmbi.

— Ştiu că ştii. Încep să cred că tu eşti fiul pe care