Chipul lui Carter se înroşi de plăcere, în timp ce urca grăbit scara spre camera de pregătire.

După plecarea lui, Big Jim se aşeză pe pat şi luă capul lui Junior în poală. Chipul băiatului era nevătămat, iar Carter îi închisese ochii. Dacă nu luai în seamă petele de sânge de pe cămaşă, ai fi zis că dormea.

„A fost fiul meu şi l-am iubit.”

Aşa era. Fusese cât pe ce să-l sacrifice, da, însă exista un precedent; ajungea doar să-ţi aduci aminte de cele petrecute pe Golgota. Şi, asemenea lui Hristos, băiatul lui murise pentru o cauză. Toate problemele cauzate de intervenţia lui Andrea Grinnell aveau să se rezolve când orăşenii o să-şi dea seama că Barbie omorâse câţiva agenţi de poliţie loiali, printre care şi unicul copil al conducătorului lor. Faptul că Barbie umbla liber şi, probabil, punea la cale alte crime diavoleşti, constituia un avantaj politic.

Big Jim mai rămase un timp în celulă, plimbându-şi degetele prin părul lui Junior şi privindu-i intens chipul liniştit. Apoi, începu să-i cânte încet aşa cum făcuse şi mama lui când era doar un bebeluş în leagăn, privind în sus spre lume cu ochi mari şi întrebători:

— „Lună de argint, bărcuţa, merge sus pe cer; peste marea cea de rouă, unde norii pier… huţa-huţa, cu bărcuţa… bebe cu bărcuţa nouă, peste marea cea de rouă…”

Aici se opri. Nu mai ţinea minte continuarea. Lăsă capul lui Junior la loc pe pat şi se ridică. Inima-i execută un mic dans, făcându-l să-şi ţină respiraţia… apoi, însă, îşi reveni. Probabil trebuia să mai ia nişte verapa-cumîizice din farmacia lui Andy, dar până atunci mai avea câteva treburi de rezolvat.

6

Îl lăsă pe Junior singur şi urcă încet scara, ţinându-se de balustradă. Carter era în camera de pregătire. Cadavrele fuseseră ridicate, iar sângele lui Mickey Wardlaw era acoperit cu un strat dublu de ziare.

— Să mergem la primărie înainte de a se umple aici cu poliţişti, îi spuse el lui Carter. Ziua de Vizită începe, oficial, în… vreo douăsprezece ore, continuă, uitându-se la ceas. Avem multe de făcut până atunci.

— Ştiu.

— Şi nu uita de fiul meu. Vreau ca fraţii Bowie să facă totul aşa cum se cuvine. O prezentare respectuoasă a rămăşiţelor pământeşti şi un sicriu elegant. Să-i spui lui Stewart că, dacă-l văd pe Junior într-una din gioarsele alea ieftine din spate, îl omor.

Carter nota în carneţel.

— Am să mă ocup.

— Şi să-i mai spui şi c-o să am de vorbit cu el, curând.

Pe uşa din faţă intrară câţiva agenţi de poliţie. Aveau mutre spăşite, cam speriate, şi erau foarte tineri şi necopţi. Big Jim se săltă greoi de pe scaunul unde se aşezase ca să-şi recapete răsuflarea.

— E timpul să mergem.

— Nicio problemă, răspunse Carter, dar, în clipa următoare, se opri.

Big Jim întoarse capul spre el.

— Te frământă ceva, fiule?

„Fiule.” Tare-i mai plăcea lui Carter cum suna acest „fiule”. Propriul lui tată murise cu cinci ani în urmă, într-un accident de camion pe unul dintre podurile gemene din Leeds – nicio pagubă, îşi abuzase soţia şi amândoi fiii (fratele mai mare al lui Carter îşi satisfăcea acum serviciul militar la Marină), dar lui Carter nu-i prea păsa de asta; maică-sa avusese cafeaua cu brandy ca s-o anestezieze, iar el, unul, fusese întotdeauna capabil să suporte câteva limbi. Nu, ceea ce detestase la bătrânu-său era că fusese un smiorcăit, şi prost pe deasupra. Oamenii îl credeau şi pe el prost – la naiba, până şi Junes presupusese asta dar nu era. Domnul Rennie înţelegea, iar domnul Rennie era orice, numai smiorcăit nu.

Carter descoperi că nu mai era nehotărât în legătură cu ceea ce avea de făcut în continuare.

— Am ceva ce s-ar putea să vă folosească.

— Serios?

Big Jim coborâse înaintea lui, lăsându-i timp să treacă pe la dulapul personal. Acum Carter îl deschise şi scoase plicul pe care scria VADER. I-l întinse lui Big Jim. Urma de pas sângerie de pe el părea anormal de bătătoare la ochi.

Big Jim deschise plicul.

— Jim, interveni Peter Randolph.

Intrase pe neobservate şi stătea lângă biroul răsturnat al recepţiei, arătând extenuat.

— Cred că am restabilit liniştea, dar nu-i găsesc pe câţiva dintre agenţii noi. S-ar putea să ne fi părăsit.

— Era de aşteptat, răspunse Big Jim. Şi e o chestiune temporară. Se vor întoarce când se vor linişti lucrurile şi-şi vor da seama că Dale Barbara n-o să dea năvală-n oraş în fruntea unei bande de canibali însetaţi de sânge ca să-i mănânce de vii.

— Dar blestemăţia asta de Zi a Vizitei…

— Mâine, aproape toţi vor fi cât se poate de cuminţi, Pete, şi sunt sigur că vom avea destui agenţi ca să aibă grijă de cei care nu sunt.

— Şi ce facem cu conferinţa de pre…

— Nu vezi că, întâmplător, sunt puţin cam ocupat aici? Vezi sau nu vezi, Pete? Dumnezeule! Vino-n sala de şedinţe de la Primărie-n jumătate de oră şi vom discuta tot ce vrei. Deocamdată, însă, lasă-mă naibii-n pace.

— Sigur că da. Scuză-mă.

Pete se retrase, cu o postură la fel de ţeapănă şi ofensată cum îi era şi tonul.

— Stai, îl reţinu Rennie.

Randolph se opri.

— Nu mi-ai prezentat condoleanţe pentru fiul meu.

— Ăă… Îmi… Pare foarte rău.

Big Jim îl măsură din priviri.

— N-am nicio îndoială.

După plecarea lui Randolph, Rennie scoase hârtiile din plic, le parcurse rapid cu privirea, apoi le puse la loc. Se uită la Carter cu sinceră curiozitate.

— De ce nu mi l-ai dat imediat? Plănuiai să-l păstrezi?

Acum, că-i predase plicul, lui Carter nu-i mai rămânea decât să spună adevărul.

— Mda. Pentru un timp, cel puţin. Aşa, ca să fiu sigur.

— Sigur de ce?

Tânărul ridică din umeri.

Big Jim nu mai continuă. Ca om care obişnuia să ţină dosare despre oricine şi orice îi putea crea probleme, nici nu avea de ce s-o facă. Altă întrebare îl interesa mai mult.

— De ce te-ai răzgândit?

Din nou, Carter nu avu altă cale decât adevărul.

— Fiindcă vreau să fiu omul dumitale, şefule.

Sprâncenele stufoase ale lui Jim Rennie se înălţară.

— Nu mai spune… Mai mult decât el? întrebă, arătând cu capul spre uşa pe unde ieşise Randolph.

— Decât ăla? Ăla-i un banc prost.

— Este… confirmă Joe, lăsându-şi o mână pe umărul lui Carter. Ai dreptate. Haide.