7

Erau într-adevăr „de sus”. Şi erau oribili.

Barbie îi văzu de îndată ce trecu şocul care-i străbătuse braţele. Primul lui impuls, foarte puternic, fu acela de a da drumul cutiei, dar făcu un efort s-o păstreze în mâini, privind creaturile care-i ţineau prizonieri. Îi ţineau şi-i torturau, numai din plăcere, dacă Rusty avea dreptate.

Feţele lor – dacă erau nişte feţe – constau numai din unghiuri, dar cu vârfurile rotunjite şi părând să se schimbe de la un moment la altul, ca şi cum realitatea de sub ele n-ar fi avut o formă fixă. Nu-şi putea da seama câţi erau, nici unde se aflau. La început, i se păruse că erau patru; apoi, parcă opt; pe urmă, numai doi. Îi inspirau o senzaţie de repulsie profundă, poate fiindcă erau atât de inumani, încât nici măcar nu-i putea percepe cu adevărat. Acea parte din creierul lui însărcinată cu interpretarea datelor senzoriale nu putea să decodifice mesajele pe care i le trimiteau ochii.

„Ochii mei nu le pot vedea, nu cu adevărat, nici chiar cu un telescop. Fiinţele astea sunt într-o galaxie foarte, foarte îndepărtată.”

Nu avea de unde şti asta – raţiunea îi spunea că posesorii cutiei puteau avea o bază sub gheţurile de la Polul Sud sau că orbitau în jurul lunii, în propria lor versiune a astronavei Enterprise – şi totuşi, o ştia. Erau acasă… oriunde ar fi fost „casa” lor. Priveau. Şi se distrau.

Altfel nu se putea, fiindcă nemernicii râdeau.

Apoi, se trezi iar în sala de sport din Fallujah. Era foarte cald, fiindcă nu aveau aer condiţionat, doar nişte ventilatoare care răscoleau la nesfârşit aerul clisos, cu miros pătrunzător. Le dăduseră drumul tuturor celor interogaţi, cu excepţia a doi Abduli pe care nu-i dusese mintea s-o şteargă după ce doi atentatori kamikaze omorâseră şase americani, iar un ţintaş mai lichidase unul, un băiat din Kentucky care le era drag tuturor – Carstairs. Aşa că începuseră să dea cu Abdulii de toţi pereţii, să smulgă hainele de pe ei, iar Barbie ar fi vrut să spună că ieşise de-acolo, dar nu era adevărat. Ar fi vrut să spună că măcar nu participase, dar o făcuse şi pe asta. Pe toţi îi apucase febra, îşi amintea şutul în fundul osos, mânjit cu rahat, al unui Abdul, şi urma roşie pe care o lăsase acolo bocancul lui. De-acum, amândoi Abdulii erau goi. Îşi amintea cum Emerson îi dăduse celuilalt un picior în cojones, atât de tare, încât zburaseră prin faţa lui, spunând: „Asta-i pentru Carstairs, cioroi-de-nisip împuţit ce eşti.” Curând, cineva avea să-i dea mamei lui un drapel, în timp ce femeia stătea pe un scaun pliant lângă mormânt – aceeaşi poveste, aceeaşi poveste… Şi apoi, tocmai când Barbie îşi amintea că, teoretic, el era însărcinat cu soarta acelor oameni, sergentul Hackermeter îl trăsese pe unul în sus de resturile desfăşurate ale hijah-ului, care de-acum rămăsese singura lui îmbrăcăminte, îl ţinuse la perete, cu pistolul la tâmplă, urmase o scurtă pauză şi nimeni nu spusese „nu” în acea pauză. Şi nimeni nu spusese „nu face asta” în acea pauză, şi sergentul Hackermeter apăsase pe trăgaci şi sângele împroşcase peretele, marcându-l pentru trei mii de ani şi mai bine, şi asta fusese tot, salut şi bonjur, Abdul, nu uita să scrii când nu vei fi ocupat să spargi fecioarele alea.

Barbie dădu drumul cutiei şi încercă să se ridice, dar picioarele îl trădară. Rusty îl prinse şi-l ţinu până-şi reveni.

— Hristoase… murmură Barbie.

— I-ai văzut, nu?

— Da.

— Sunt copii? Ce părere ai?

— S-ar putea…

Dar nu era de ajuns, nu asta credea în sinea lui.

— Probabil.

Porniră încet înapoi, spre locul unde ceilalţi stăteau adunaţi în faţa casei.

— Eşti în regulă? întrebă Rommie.

— Da, răspunse Barbie.

Trebuia să discute cu copiii. Şi cu Jackie. Şi cu Rusty – dar nu încă… Mai întâi, să-şi revină complet.

— Eşti sigur?

— Da.

— Rommie, mai ai la magazin folii de-alea de plumb? întrebă Rusty.

— Îhî. Le-am lăsat pe rampa de încărcare.

— Bun, zise Rusty şi-i ceru Juliei telefonul mobil. Spera ca Linda să fie acasă şi nu într-o cameră de interogatoriu de la poliţie, altceva nu putea face.

8

Convorbirea cu Rusty fusese obligatoriu scurtă, de nici treizeci de secunde, dar pentru Linda Everett era destul ca să întoarcă acea cumplită zi de joi cu o sută optzeci de grade spre lumina soarelui. Stătea la masa din bucătărie, cu faţa îngropată în mâini, şi plângea. Cât putea ea de încet, fiindcă acum sus erau patru copii, nu doar doi. Îi adusese cu ea şi pe fraţii Appleton, aşa că avea două A-uri şi două J-uri.

Alice şi Aidan fuseseră îngrozitor de tulburaţi – Doamne Sfinte, cum să nu fie? –, dar întâlnirea cu Jannie şi Judy le făcuse bine. Şi dozele de Benadryl administrate tuturor ajutaseră. La cererea fetelor ei, Linda întinsese în camera lor nişte saci de dormit, iar acum toţi patru stăteau culcaţi pe jos, între paturi – Judy şi Aidan, îmbrăţişaţi.

Tocmai când începea să se liniştească, auzi un ciocănit la uşa bucătăriei. Primul ei gând fu că venise poliţia – deşi, dată fiind baia de sânge şi haosul din centru, nu se aşteptase să apară aşa de curând. Dar ciocănitul acela slab nu avea nimic autoritar.

Se duse la uşă, oprindu-se să ia un prosop de vase de pe bufet şi să se şteargă pe faţă. La început, nu-l recunoscu pe vizitator, mai mult fiindcă părul îi arăta altfel. Nu-l mai avea legat în coadă, ci revărsat pe umeri, încadrându-i faţa. Thurston Marshall arăta ca o spălătoreasă bătrână care a primit veşti proaste – îngrozitor de proaste – după o zi grea de muncă.

Linda deschise uşa. Un moment, Thurse rămase în prag.

— Caro a murit?

Glasul îi era scăzut şi aspru. „Ca şi cum ar fi răcnit la Woodstock cât îl ţinea gura, după care nu i-a mai trecut răguşeala”, se gândi Linda.

— Chiar a murit?

— Mă tem